„Supușii împăratului”. Popoarele din Monarhia dunăreană între loialitate dinastică și identitate națională (secolele XVIII-XX)
Organizator și moderator secțiune:
Conf. Univ. Dr. Ion Cârja, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea Babeș-Bolyai
Prezintă:
I.
Sâmbătă, 27 august 2016, orele 11:30-13:30
UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, parter,
Sala E. Pop
Dr. Mircea Măran (Școala de Studii Înalte pentru Educatori „Mihailo Palov”, Vârșeț, Serbia)
Identitate națională/confesională și loialitate dinastică în Regimentul de graniță Germano-Bănățean nr. 12 (1764-1872)
Grănicerii bănățeni și-au dovedit în nenumărate rânduri fidelitatea față de Casa de Habsburg și față de Monarhie, participând în numeroase războaie purtate de Austria împotriva turcilor, dar și pe alte fronturi europene. Pornind de la privilegiile acordate de împăratul Leopold I în timpul Marii Migrații a sârbilor din 1690, ideea loialității față de dinastie a fost prezentă printre sârbi în situația în care aceștia se bucurau de autonomie bisericească-școlară și de scutirea de obligațiile feudale în Graniță, subordonată direct autorităților militare de la Viena. Pe teritoriul Regimentului Germano-Bănățean nr. 12, cu sediul la Panciova, trăia o populație heterogenă din punct de vedere etnic și confesional, alcătuită din sârbi, români, germani, slovaci și maghiari, din rândul căreia se recrutau grănicerii. Identitatea etnică/națională la sârbii și românii din localitățile aparținând acestui regiment a trecut în decursul existenței sale prin mai multe etape, cristalizându-se din ce în ce mai mult de-a lungul deceniilor și obținând deja o maturitate în timpul evenimentelor de la 1848-49. În timpul acestor evenimente, în anumite momente a fost pusă parțial sub semnul întrebării fidelitatea lor față de împărat, dar terminându-se totuși până la sfârșit cu menținerea atitudinii de supunere față de monarh. Creșterea sentimentului național în anii care au urmat după Revoluție nu a contribuit semnificativ în această perioadă la schimbarea atitudinii față de puterea supremă. Desființarea Graniței bănățene în 1872-73 a provocat nemulțumire în rândul grănicerilor, care au văzut în acest act pierderea privilegiilor de care se bucurau până atunci și încadrarea în societatea civilă a Ungariei, despre care considerau că reprezintă un pericol pentru manifestarea liberă a naționalității și confesiunii lor.
Dr. Alexandru-Bogdan Bud (Universitatea Babeș-Bolyai)
„Suveranul ce făcea onoare omului…” Despre loialitatea românilor ardeleni de la Supplex la 1848
„Suveranul ce făcea onoare omului, omul ce făcea onoare suveranilor”. Acestea erau cuvintele cu care îl descria Prințul de Liege, într-o scrisoare adresată Ecaterinei a II-a, pe împăratul Iosif al II-lea. Datorită lui a luat naștere „paradoxul transilvănean românesc”, loialismul dinastic și identitatea națională. Două concepte aflate la poli diferiți, ca înțeles ad litteram, însă atât de apropiate, ca substrat emoțional. Evoluția lor, dar și simbioza dintre ele, scot în evidență după moartea lui Iosif, importanța celor zece ani de domnie ai primului împărat habsburgic care a vizitat Transilvania. Intervalul temporal dintre Supplex Libellus Valachorum și Revoluția de la 1848 reprezintă pentru românii ardeleni, epoca de profilare și circumscriere a celor două noțiuni.
Folosirea loialismului dinastic ca tactică de afirmare a identității naționale este, în așa numita perioadă Vormärz, fără doar și poate, moștenirea politicii reformatoare a împăratului Iosif al II-lea. Începând cu primul document „emis” de românii ardeleni, care remarcă valoarea reformelor „împăratului luminat”, și încheind cu momentul declanșării evenimentelor din primăvara anului 1848, în majoritatea petițiilor, lucrărilor istoriografice, articolelor de presă și a textelor didactice din manualele școlare, sunt subliniate acele aspecte ale politicii lui Iosif al II-lea care au făcut posibilă nașterea loialismului dinastic al românilor ardeleni dar și a identității naționale a acestora.
CS II Dr. Ioana-Mihaela Bonda (Universitatea Babeş-Bolyai, Direcţia Patrimoniu Cultural Universitar, Serviciul Arhiva Universităţii)
Mitropolitul şi Împăratul. Întâlnirea lui Alexandru Şterca Şuluţiu cu Francisc Iosif I
După alegerea, confirmarea şi consacrarea ca episcop şi mai apoi ca mitropolit al Bisericii Române Unite din Transilvania, Alexandru Şterca Şuluţiu a avut ocazia de a se întâlni de câteva ori cu Francisc Iosif I, suveranul care a condus destinele Imperiului Habsburgic în acea perioadă. Desfăşurate într-un cadru oficial sau mai puţin oficial, având la bază raţiuni politice sau ecleziastice, întâlnirile pe care le-a avut cu „adoratul monarh” au rămas puternic impregnate în sufletul şi mintea ierarhului român. Nostalgia acelor întrevederi, unele cu o mare încărcătură emoţională, cum a fost bunăoară cea de la Viena din 1856, Şuluţiu a împărtăşit-o unui public mai larg prin intermediul discursurilor şi lucrărilor sale. Prin demersul de faţă ne propunem să reliefăm tocmai percepţia, dar şi proiecţia împăratului Francisc Iosif în mărturiile scrise şi semnate de mitropolitul greco-catolic Alexandru Şterca Şuluţiu.
Pe linia antecesorilor săi, şi el de câte ori a avut ocazia şi-a manifestat sprijinul faţă de întreaga Casă de Habsburg, perpetuând, astfel, proverbiala loialitate dinastică a românilor transilvăneni, al căror reprezentat şi era. Nu e mai puţin adevărat că perioada păstoririi sale, 1850-1867, a coincis şi cu câteva momente cruciale pentru istoria românilor ardeleni. Or, obţinerea statutului de Mitropolie pentru Biserica Română Unită, dar şi dobândirea unor avantaje politice pentru românii din Principat, chiar dacă doar temporar, reprezintă suficiente motive pentru proiectarea, pe alocuri, impresionantă a tânărului împărat de către bătrânul ierarh.
CS III Dr. Lorand L. Madly (Academia Română, Institutul de Istorie “George Barițiu”, Cluj-Napoca)
Loialitate dinastică, politică și mișcare națională în Transilvania în preajma Dietei din anul 1863
În anii de după sfârșitul regimului neoabsolutist, loialitatea dinastică a locuitorilor Transilvaniei a trecut printr-o fază interesantă, parametrii acesteia modificându-se în cursul anilor care au urmat momentului de cotitură care a fost revoluția de la 1848. Principalul eveniment al acestor ani a fost, fără îndoială, Dieta transilvăneană din anul 1863, care a constituit punctul culminant al procesului de reașezare a provinciei pe baze noi și de poziționare a acesteia față de centru, în cadrul unui proces mai vast de reformare a întregii Monarhii habsburgice ajunse într-un impas multiplu, ale cărei încercări de rezolvare au culminat în încheierea Pactului Dualist în anul 1867. În această perioadă, rolul prioritar l-au jucat mișcările naționale, fiecare dintre cele trei naționalități principale ale provinciei promovând programe politice proprii, în care loialitatea față de împărat și valorile politice reprezentate de acesta erau variate. Dacă mișcarea națională românească, suficient de fragmentată în orientările ei, a continuat în linii mari să insiste pe loialitatea dinastică, sașii au început, în urma experienței neoabsolutiste, să se distanțeze de aceasta, iar maghiarii, acționând sincron cu orientarea politică de opoziție din Ungaria, urmăreau crearea statului național gândit în anul 1848. În primul rând, este vorba de diferențele de percepție de la nivelul populației, care practica un loialism în forme simple, deprins în societatea locală, Biserica și anii de cătănie, și cele de la nivelul elitei care reprezenta interese politice; apoi, un alt aspect important este modul în care reprezentanții puterii politice (în special guvernatorul Crenneville și cancelarul aulic Nádasdy) vedeau toate aceste evoluții. În acest context complex, evenimentele de dinaintea și din timpul lucrărilor Dietei ne relevă unele aspecte interesante ale evoluției loialismului dinastic în Transilvania, ale modului în care diferitele segmente ale societății se raportau la împărat, la sistemul politic și statul complex pe care îl reprezenta acesta.
Prof. Asociat Dr. Constantin Ittu (Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu)
Loialitate dinastică și identitate locală sud-transilvană în Monarhia dunăreană prin intermediul unui monument dedicat Mariei Theresia la Viena
Monumentul Mariei Theresia (Maria Theresia Denkmal) a fost ridicat cu intenția de a fi un simbol al puterii imperial-dinastice în Monarhia Dunăreană. Inaugurat în 1888, el a fost dedicat împărătesei care a domnit între 1740 și 1780. Motivele care au determinat demersul țin de evoluțiile politico-militare și hegemonice din secolul al XIX-lea, mai precis de faptul că: a) Sfântul Împeriu fiind lichidat în 1804, sub loviturile bonapartiste, Monarhia Habsburgică se va regăsi – cel puțin între 1806 și 1867 – într-o altă expresie politică, cea a Imperiului Austriac (Kaisertum Östereich); b) Imperiul a pierdut Lombardia în 1859, respectiv Veneția în 1866, în favoarea regatului Italiei. Ultimul a fost, de altfel, anul în care Monarhia Dunăreană a cunoscut înfrângerea în fața Prusiei în războiul de șapte săptămâni; c) pe plan extern, rezultatul a fost eșecul Austriei de a unifica lumea germană, pierzând hegemonia în favoarea Prusiei, iar pe plan intern, apariția Dualismul Austro-Ungar din 1867. Insuccesele menționate au erodat din interior monarhia și riscau să o erodeze în continuare, iar ca vector de contrapondere, factorii politici au apelat la sentimentele de patriotism și glorificare a trecutului, un exemplu în acest sens fiind Maria Theresia Denkmal. Monumentul are, pe cele patru laturi ale soclului, reliefuri tematice cu personajele importante din timpul domniei împărătesei: consilierii (în frunte cu cancelarul principe von Kaunitz), demnitarii din administrație (inclusiv guvernatorul Transilvaniei, Samuel baron von Brukenthal), militarii (unul dintre ei fiind Franz/Ferenc Leopold conte von Nádasdy auf Fogaras), respectiv oamenii de știință și artiști (precum medicul Gerard baron von Swieten, care i l-a recomandat baronului von Brukenthal pe studentul în medicină Samuel Hahnemann – viitorul părinte al homeopatiei – și care va deveni astfel primul custode al Bibliotecii Brukenthal, între 1777 și 1779). Acesta fiind cadrul, ne propunem să analizăm în excursul nostru binomul loialitate dinastică – identitate locală sud-transilvană inclusiv prin intermediul stemelor heraldice ale unora dintre personalitățile din vremea Mariei Theresia, de așa manieră încât istoria să se împletească armonios cu heraldica, iar regionalismele cu lumea central-europeană.
Conf. Univ. Dr. Ion Cârja (Universitatea Babeș‑Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie)
Iredentiști sau supuși loiali? Austro-italienii și dinastia de Habsburg la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX
După 1866, anul anexării regiunii Veneto la statul italian unificat, rămâne pe mai departe în componența Monarhiei dunărene o comunitate italiană care nu depășea cu mult 600 000 locuitori, răspândită în Trentino și în zona Litoralului austriac, la care se adăuga Dalmația, cu o prezență italiană de o anumită relevanță mai ales în orașe. Litoralul austriac prezenta o fizionomie socială și națională diferită de cea a regiunii Trentino, o situație neomogenă, în care avem trei provincii (krönlander): ținutul Gorizia și Gradisca, orașul-provincie Trieste și peninsula Istria. Asemeni altor popoare din Imperiu, conștiința de sine a comunității italiene pendula între cele două referințe identitare majore, Roma și Viena, „împăratul” și „Națiunea”, care se găsea din 1861 în cadrele unui stat unificat. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și în perioada premergătoare a Primului Război Mondial, se dezvoltă o mișcare culturală și un proiect politic, de factură „iredentistă”, care țintește în direcția aducerii italienilor rămași în Imperiu în cadrele regatului sabaud. În același timp, printre etnicii italieni din Cisleithania atașamentul față de Viena și de ideea imperială era un fapt real, cu deosebire în anumite medii și categorii sociale, mai bine integrate în societatea habsburgică. Urmează prima conflagrație mondială, care răvășește și aici, ca peste tot în Austro-Ungaria, echilibrele statornicite până atunci, accelerând o criză a loialității dinastice și un transfer al opțiunilor și sentimentelor colective spre loialitatea națională. Considerăm interesant, astfel, să poposim asupra loialismului dinastic al italienilor din Imperiul dualist și al atașamentului acestora pentru valorile și ideologia aferente propriei identități naționale, într-o perioadă definitorie pentru istoria modernă a Europei, cuprinsă între ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și sfârșitul Primului Război Mondial.
II.
Sâmbătă, 27 august 2016, orele 15:00-17:00
UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, parter,
Sala E. Pop
Asist. Cercet. Dr. Nicoleta Hegedűs (Universitatea Babeș-Bolyai, Centrul de Studiere a Populaţiei)
Românii din Transilvania între activism politic şi loialitate dinastică. Eşecul petiţionalismului şi căutarea unor noi direcţii politice (1892-1914)
Consecințele mișcării memorandiste și necesitatea regândirii strategiei politice au fost subiecte intens dezbătute în paginile celor mai importante ziare românești din Transilvania (Tribuna, Telegraful Român, Gazeta Transilvaniei). În cadrul acestei polemici, dinasticismul tradițional al românilor a fost un subiect recurent, întrucât asumarea participării active la viața politică presupunea redefinirea atitudinii față de Viena. În centrul mișcării petiționare s-a aflat ideea atașamentului proverbial al românilor ardeleni față de „bunul împărat”, asupra căruia mentalitatea colectivă a proiectat figura personajului mitic al salvatorului. De aceea, oamenii politici ardeleni şi-au pus întrebarea dacă renunţarea la metoda petiţiilor adresate Vienei nu însemna sfârșitul dinasticismului.
Studiul își propune analizarea răspunsurilor date de intelectualii români la această întrebare, așa cum au fost ele formulate în paginile ziarelor românești formatoare de opinie. Pe lângă scurta prezentare a genezei și a elementelor definitorii ale mitului „bunului împărat” la românii ardeleni, studiul va pune accentul pe influența pe care eșecul mișcării memorandiste l-a avut asupra discursului oficial al elitei românești referitor la loialitatea tradițională față de Casa de Habsburg, încercând să descrie imaginea împăratului la începutul secolului XX. Sublinierea modificărilor apărute în percepția asupra împăratului (în principal în discursul public al elitei, dar nu numai) va fi urmată de stabilirea cauzelor care au determinat această schimbare: insuccesul Memorandumului, schimbarea de generație în conducerea Partidului Național Român, consolidarea elitei românești pe fondul modernizării și industrializării Imperiului Austro-Ungar etc.
CS II Dr. Cecilia Cârja (Universitatea Babeş-Bolyai, Direcţia Patrimoniu Cultural Universitar, Serviciul Arhiva)
Între Roma, Viena și Budapesta. Criza loialităților la românii greco-catolici în contextul înființării Episcopiei de Hajdúdorogh (1912)
După eșecul acțiunii memorandiste, înființarea Episcopiei de Hajdúdorogh a fost ultimul moment de criză majoră de care au avut parte românii din Monarhia austro-ungară, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Întemeierea unei dieceze pentru greco-catolicii de limbă maghiară din nord-estul Ungariei, cu includerea a numeroase parohii din Biserica Română Unită, a fost un proiect politico-ecleziastic în care aspectul confesional a fost instrumentalizat de guvernele maghiare în vederea atingerii unor obiective politice. Întreaga problematică se pretează la o lectură care să pună în evidență impactul acestui eveniment asupra loialități care, inevitabil, îi încadrau pe românii greco-catolici, le impuneau trasee prestabilite și le direcționau libertatea de mișcare în planul vieții bisericești și naționale. Loialitatea față de Sfântul Scaun, una fundamentală pentru Biserica Română Unită, s-a consolidat treptat din momentul înfiinţării acestei Biserici la 1700, dar are acum de suferit, Roma, transformându-se în conştiinţa românilor greco-catolici într-o „mamă vitregă”. Presa blăjeană a anului 1912 și din anii care au urmat a dat glas acestor expresii şi a determinat elita ecleziastică a românilor uniți să realizeze faptul că se traversează o criză a loialității pro-romane, în comunitatea românească greco-catolică. Înființarea acestei episcopii a fost, în același timp, un eveniment care a contribuit la deprecierea altor loialități ale românilor greco-catolici: cea față de împăratul de la Viena și dinastia de Habsburg și respectiv față de regimul de la Budapesta, puse oricum la încercare, în deceniile precedente, ca urmare a evoluțiilor conflictuale dintre comunitățile românești şi regimul dualist. Comunicarea noastră își propune să prezinte liniile generale ale acestei crize a loialităților, pe care au traversat-o românii la 1912, anticipând criza de proporții mult mai ample, generată peste doar câțiva ani de Marele Război.
Lect. Asociat Dr. Valentin Trifescu (Universitatea Sapientia din Miercurea Ciuc)
Românii din Austro-Ungaria între identitate naţională şi loialism. Observaţii despre literatura românească a Marelui Război
Studiul nostru se va concentra asupra literaturii scrise de românii ardeleni în timpul desfăşurării Marelui Război sau în primii ani care au urmat acestuia. Vor fi analizate implicaţiile identitare şi discursive ale literaturii româneşti, de o atenţie particulară bucurându-se, pe de-o parte, modul cum s-au raportat românii ardeleni la împăratul de la Viena, iar pe de altă parte, ataşamentul faţă de ideea naţională românească. Pentru a avea o imagine cât mai cuprinzătoare despre încărcătura identitară a literaturii românilor ardeleni de la sfârşitul monarhiei austro-ungare, vom analiza atât producţia literară ţărănească, cât şi cea cultă. Vor fi trasate punctele comune, dar şi diferenţele dintre cele două tipuri de literatură. Alături de creaţia unor autori cunoscuţi ca Octavian Goga sau Liviu Rebreanu, vor fi exploatate ştiinţific şi realizările literare ale ţăranilor şi soldaţilor participanţi la Marele Război. Abordarea metodologică va fi una interdisciplinară, specifică istoriei culturale. Critica literară va fi pusă la lucru în folosul înţelegerii realităţilor istorice şi mentalităţilor colective din epocă, iar analiza, deşi restrânsă la o perioadă scurtă de timp, va avea în orizontul gnoseologic o înţelegere diacronică a fenomenului.
Dr. Ovidiu Muntean (Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca)
Ofițerul maramureșan Artur Dan de Apșa. De la loialitatea dinastică la România Mare
Provenind dintr-o veche familie din Maramureș, Artur Dan de Apșa a scris note si însemnări privitoare la ascendența, educația și formarea sa precum și despre campaniile la care a participat în Marele Război. Bunicul său dinspre mamă, Alexiu Anderco, a fost preot și protopop în Borșa, demnitate ocupată ulterior și de tatăl său, Basiliu Dan. O figură binecunoscută în epocă a fost și unchiul său, Ioan Artemiu Anderco, cu studii de medicină la Paris, Roma și Torino, autorul unui interesant Jurnal publicat în perioada interbelică de Nicolae Iorga. Ofițer de carieră devotat, Artur Dan fost decorat de mai multe ori în război, perioadă în care a luptat în armata austro-ungară, inițial pe frontul balcanic împotriva sârbilor și apoi în Galiția. Aici a fost luat prizonier de ruși și internat într-un lagăr în Siberia de unde a reușit să evadeze în aprilie 1918. După întoarcerea din prizonierat este reîncadrat în armata austro-ungară, avansat la gradul de maior și transferat pe frontul italian. În toamna anului 1918, martor al colapsului Monarhiei și a armatei sale, s-a reîntors în Maramureș unde s-a pus în slujba idealurilor naționale, fiind din acest punct de vedere exemplul clasic al ofițerului pe deplin angajat pe drumul înfăptuirii României Mari. În acest sens, a participat la Sighet, alături de unchiul său, Alexandru-Cuza Anderco, la constituirea și la ședințele Sfatului Național Român din Maramureș. După Marea Unire s-a înrolat în armata română și a luat parte la luptele împotriva regimului bolșevic din Ungaria, fiind apoi decorat și avansat până la gradul de colonel, de către regele Ferdinand.
Drd. Răzvan Roşu (Universitatea Babeş Bolyai, Universität Wien)
Reminiscenţe ale mitului „bunului împărat” în Transilvania
Mitul „bunului împărat” s-a format în mentalul ţărănimii româneşti ardelene, începând cu secolul al XVIII-lea, când Transilvania a fost încorporată în Imperiul Habsburgic. Premisa formării sale a fost condiţia socială a românilor din Transilvania, cea de iobagi marginalizaţi politic şi social, de „toleraţi”. Împăratul austriac era considerat, de către ţăranii ardeleni, drept trimisul divinităţii pe pământ, însărcinat să împartă dreptatea supuşilor săi oprimaţi. Mitul habsburgic a dobândit popularitate în mediul ţărănesc, datorită unor structuri mentale ce ţin de credinţa în împărat/rege ca trimis al lui Dumnezeu pe pământ şi ca urmarea a unei propagande directe sau indirecte, promovată de către Casa de Habsburg. În cercetările de teren pe care le-am întreprins în arealul transilvan am putut observa că mitul habsburgic poate fi întâlnit nu numai la români, ci şi la maghiari, germani (şvabi, saşi, langeri sau ţipţeri), evrei etc. Într-adevăr nu putem vorbi de un mit habsburgic universal valabil, ci mai degrabă de variante ale aceluiaşi tip de discurs, construite în funcţie de naţionalitatea, genul, poziţia socială şi istoricul familiei unui anume individ. De cele mai multe ori nostalgia fostului imperiu merge mână în mână cu o puternică identitate regională a posesorilor săi. Cert este că mitul habsburgic nu dispare după disoluţia imperiului şi apariţia statelor naţionale. El supravieţuieşte în imaginarul multor locuitori din spaţiul fostului imperiu, transmis din generaţie în generaţie până în prezent, fiind în permanenţă adaptat unor realităţi ce ţin de timp şi spaţiu.