Relațiile internaționale în Europa Centrală și de Est (sec. XVIII – XX)
Organizator și moderator secțiune:
Prof. Univ. Dr. Ion Șișcanu, Institutul de Istorie al Academiei de Științe al Moldovei, Universitatea Dunărea de Jos, Galați
Prezintă:
I.
Joi, 25 august 2016, orele 15:00-17:00
UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, parter,
Sala C. Stoicovici
CS I Habil. Dr. Ileana Căzan (Academia Română, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Bucureşti)
Habsburgii la Gurile Dunării – între geopolitică și dificultăți de navigație (1768-1856)
Se poate vorbi despre o politică pontică a Casei de Austria, de un plan maximal de cucerire a bazinului pontic, care nu a încetat să îi obsedeze pe Habsbugi, începând cu secolul al XVI-lea. Coordonatele acestei politici au avut câteva repere reale, pragmatice, dar foarte greu de atins și de aceea au debutat ca simple utopii. Reperele reale erau date de importanţa strategică a Dunării de Jos, o graniţă naturală râvnită de Habsburgi, limesul danubian fiind frontiera ultimă și firească a Sfântului Imperiui Roman de națiune germană, cotinuator de „drept” al stăpânirii Romei antice. Gurile Dunării, la rândul lor asigurau accesul spre marea Neagră și de aici spre Constantinopol și Strâmtori. Cucerirea acestora ar fi însemnat alungarea turcilor din Europa, de aceea miza dunăreano-pontică nu a fost abandonată niciodată de către Imperiul habsburgic, indiferent ce haină a îmbrăcat în decursul timpului.
Momentul pentru relansarea în forţă a unei politici pontice, înţeleasă prin aria lărgită a cursului inferior al Dunării şi a Gurilor Dunării, ca o continuare firească a bazinului pontic şi a Strâmtorilor, a sosit odată cu ofensiva viguroasă şi rapidă pe care austriecii au lansat-o din 1686 până în 1718. Pacea de la Passarowitz (1718) consfinţea, pe lângă alte chestiuni teritoriale, făcute de otomani în favoarea austriecilor, ocuparea Olteniei şi încorporarea ei în Imperiul habsburgic (sub numele die kleine Walachei). Austria îşi extindea astfel controlul asupra Dunării, din zona cursului mijlociu în cea a cursului inferior, până la vărsarea Oltului, ceea ce în timp a avut repercusiuni pentru dezvoltarea unei flotile a Dunării de Jos, perfect adaptată particularităţilor acestui ultim tronson navigabil al fluviului şi construită după modelul caicelor otomane. Începând cu anul 1768 au urmat tentative comerciale, în mare parte eșuate, de deschiderea a unei noi artere fluviale și maritime; în timpul Războiului Crimeei a fost pe deplin dezvoltată ideea interdependeței între interesele strategice și cele comerciale ale austriecilor la Gurile Dunării și fost serios dezbătută construirea unui canal între Cernavodă și Constanța, construcție abandonată în favoarea unei căii ferate, ce avea să unească același tronson.
CS stagiar Dr. Eugen Tudor Sclifos (Institutul de Istorie a Moldovei)
Diplomația franco-rusă și problema Basarabiei după Războiul Crimeii (1856-1857)
După înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii în fața „tandemului” franco-britanic problema Basarabiei ocupă un loc important pe agenda de politică externă a Marilor Puteri. După negocieri dure cu guvernul de la Petersburg, preliminariile păcii din ianuarie 1856 stabilise ca Rusia să cedeze județele Cahul, Bolgrad și Ismail Principatului Moldovei, momentul respectiv putând fi interpretat ca o încercare a concertului european de a repara greașeala de la 1812, deși nu a fost cazul. Această clauză fiind incompatibilă cu „onoarea și demnitatea” Rusiei, guvernul de la Petersburg va căuta diverse motive pentru a se eschiva de la executarea acestui punct. Marea Britanie și Franța, aliați în timpul Războiului Crimeii au venit cu luări de poziție în contradictoriu în această problemă. Guvernul de la Saint-James susține cedarea sudului Basarabiei către Moldova, fără nici un fel de compensație pentru Rusia. Guvernul francez susține punctul de vedere rusesc, și anume că sudul Basarabiei ar trebui să rămână Rusiei, datorită faptului că este centrul coloniei bulgare. De menționat că noul ambasador al Franței la Petersburg, Charles Auguste de Morny se dorea a fi artizanul apropierii franco-ruse, de accea a susținut pe parcursul anului 1856 ca sudul Basarabiei să rămână Rusiei, având convingerea că pe viitor o alianță cu Rusia este mai valoroasă decât una cu Marea Britanie. În acest context, Basarabia devenea iarăși o monedă de schimb, în jocul dintre marile puteri, mai ales ca Rusia venea cu propunerea ca în schimbul cedării regiunii Karsului, care aparținea Imperiului Otoman, să nu fie nevoită să cedeze teritoriu. Astfel anul 1856 este unul intens din punct de vedere diplomatic, iar cum apropierea franco-rusă era tot mai evidentă, Marea Britanie a dus o intensă luptă diplomatică pentru ca sudul Basarabiei să revină Moldovei.
Asist. Univ. Dr. Cosmin Ioniţă (Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie)
Rusia s-a întors în Balcani ca să stea: Diplomația imperială între criza bosniacă și războaiele balcanice
Această cercetare se circumscrie unui interval de timp limitat, însă cu o însemnătate profundă pentru securitatea Europei. Între 1908 și 1912, diplomația imperială rusă a realizat o transformarea profundă, iar Balcanii au devenit principala zonă de interes și de manifestare a influenței liderilor ruși.
Modificările de opțiune strategică ale Rusiei au generat o reevaluare a opțiunilor în Balcani după 1908. Gravitația imperială a atras micile regate din această regiune, însă nu a reușit să le mențină pe orbită. La întoarcerea în Europa după conflictul împotriva Japoniei și după tentația obținerii unui regim nou pentru Strâmtori, Rusia a lansat un mesaj din ce în ce mai evident după criza bosniacă. Imperiul revenise în Balcani, iar influența sa nu era una temporară.
Înregistrând două eșecuri în raport cu celelalte Puteri de la trecerea în noul secol, Rusia a reușit să imprime o viteză neobișnuită curentului panslavist în Balcani, pentru a realiza o contrapondere slavă și ortodoxă în fața unei eventuale intruziuni austro-ungare. Lucrarea va urmări modificarea mecanismului decizional imperial și va evidenția maniera în care schimbările înregistrate în Ministerul Afacerilor Externe determină emergența unor lideri mult mai convinși că Puterile germanice trebuie confruntate.
CS III Dr. Daniel Hrenciuc (Colegiul Tehnic Rădăuți, Suceava)
Relațiile româno- polone în context central-european (1918-1939)
Relațiile româno-polone în perioada interbelică au fost determinate de interesele comune ale Regatului Român și ale Republicii a II-a Polone, manifestate în problema securității granițelor în ipoteza unui atac neprovocat venit din partea Uniunii Sovietice, asupra frontierelor răsăritene, implicit față de menținerea status-quo-ului în spațiul Europei Centrale. Parte importantă a sistemului regional de alianțe inițiat și susținut după 1918 de către Franța, România și Polonia și-au stabilit și dezvoltat prin intermediul unui tratat de alianță defensivă, coordonatele strategice, militare și politico-diplomatice ale unei colaborări de o anume anvergură în perioada interbelică, în contextul unor provocări constante venite din partea Uniunii Sovietice și celui de Al Treilea Reich în principal, dincolo de revizionismul manifestat de către Ungaria și neînțelegerile teritoriale polono- cehoslovace. Odată cu încheierea Marelui Război, Regatul României Întregite și Republica a II-a Polonă s-au regăsit într-un context geopolitic absolut nou, caracterizat printr-un mediu de securitate garantat de către sistemul Versailles, ele reprezentând două state plasate într-un areal geopolitic caracterizat prin interesele și influențele Uniunii Sovietice cu pretenții manifestate asupra unor teritorii românești (Basarabia) și poloneze (Galiția). Stabilitatea Europei Centrale a fost pusă în mod constant la grea încercare începând cu anii ‘30, echilibrul întregului areal central –european fiind afectat într-un mod iremediabil de către Acordul de la München (29 septembrie 1938), dar mai ales prin disoluția statului polonez în urma dublei agresiuni germano-sovietice (1 și 17 septembrie 1939).
Conf. Univ. Dr. Silvia Corlăţeanu-Granciuc (Institutul de Istorie al Academiei de Știinţe a Moldovei)
Ratificarea unirii Basarabiei cu România, de către Parlamentul Italiei (1927)
Tema este orientată spre investigarea şi elucidarea chestiunii Basarabiei în contextul relaţiilor româno-italiene în perioada interbelică, cu precădere momentul ratificării unirii Basarabiei cu România în anul 1927 în Parlamentul Italiei. După Pacea de la Paris din 1919 – 1920, politica externă a României în perioada interbelică, a avut drept obiectiv prioritar recunoaşterea pe plan internaţional a Unirii din 1918 şi apărarea integrităţii teritoriale. Obiectivele principale ale prezentării vor constitui analiza confruntărilor şi a disputelor în relaţiile României cu Italia, care, au pornit de pe poziţii şi interese aproape identice ale celor două ţări, în ajunul confruntării armate dintre anii 1914 şi 1918, de la tratativele de pace, reflectate în relaţii bilaterale excelente, până la ostilitatea făţişă din anul 1940. În contextul acestor relaţii va fi analizată şi chestiunea unirii Basarabiei cu România și ratificarea întârziată a acestei uniri în Parlamentul Italiei.
II.
Joi, 25 august 2016, orele 18:30-20:00
UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, parter,
Sala C. Stoicovici
Lect. Univ. Dr. Daniel Citirigă (Universitatea Ovidius din Constanța Facultatea de Istorie și Științe Politice)
Diplomația regelui – vizita lui Carol al II-lea al României la Praga (1936)
Regele Carol al II-lea este, indiscutabil, unul dintre cei mai controversați lideri ai României. După o tinerețe dominată de scandaluri amoroase care au culminat cu renunțarea la tron, Carol revenea în țară în 1930, iar Restaurația avea să fie momentul definitoriu pentru următorul deceniu. Cele mai multe studii legate de persoana suveranului au fost fie dominate de implicarea în politica națională, fie de elemente de viață privată, fie de vizite în marile capitale europene. Mai puțin analizate în istoriografia românească, unele chiar deloc, au fost vizitele oficiale sau private în capitalele Europei Centrale și de Est. Una dintre acestea este, în opinia noastră, vizita de stat efectuată de regele Carol al II-lea în Cehoslovacia, în octombrie 1936, cu ocazia zilei naționale a acestui vecin al României. În acest sens, este important de subliniat că monarhul român acceptă invitația doar după ce președintele cehoslovac fusese prezent la București, cu ocazia zilei Restaurației, în iunie 1936, dar și după ce Nicolae Titulescu fusese înlăturat din postul de ministru de Externe în august, în același an. Cu alte cuvinte, acesta este momentul prin care suveranul român începe o formă de diplomație personală. În altă ordine de idei, studiul nostru își propune o analiză a importanței politice a acestei vizite, Mica Înțelegere fiind într-un moment în care o parte a țărilor din regiune își doreau o slăbire a ei dacă nu chiar o desființare. Dialogul dintre Carol al II-lea și Edvard Beneš ne arată un suveran implicat în strategiile de geopolitcă regională și dornic de afirmare în acest domeniu. Nu în ultimul rând, reacția presei internaționale și a diplomației țărilor din regiune demonstrează importanța care i se dădea suveranului român în acel moment.
Lect. Univ. Dr. Radu Florian Bruja (Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava)
Constantin Dinu Hiott şi debutul activităţii politico-diplomatice a României la Bratislava (1939-1940)
Unul din aspectele puţin cunoscute în istoriografia românească a rămas apropierea dintre România şi prima Republică Slovacă în anii celui de al Doilea Război Mondial. Apariţia noului stat pe harta Europei nu a fost primită cu entuziasm la Bucureşti. Dispariţia Cehoslovaciei şi prăbuşirea Micii Înţelegeri a fost considerată de diplomaţia românească ca o mare pierdere şi un pericol pentru integritatea statului român. Iar dependenţa Slovaciei de Germania nazistă nu putea să ofere nici o garanţie pentru o eventuală apropiere. Studiul îşi propune să aducă la lumină modul cum s-a realizat apropierea diplomatică dintre cele două state reflectată prin activitatea primului ministru plenipotenţiar al României acreditat la Bratislava, Constantin Dinu Hiott. Activitatea sa a început în septembrie 1939 într-un moment internaţional extrem de complicat. Rapoartele sale, în urma întâlnirilor cu oficialii slovaci precum monseniorul J. Tiso, cu ministrul de Externe, Ferdinand Ďurčansky, sau cu membrii ai Corpului Diplomatic, priveau aspecte de politică externă, dar şi informaţii privind statul slovac şi intenţiile sale. De la început era clar pentru cele două ţări că apropierea avea la bază raporturile comune cu Ungaria şi nu continuarea relaţiei cehoslovaco-române. În balansul politic al României de la începutul anului 1940, poziţia Slovaciei era din ce în ce mai antent monitorizată şi devenise clar că Bratislava s-a transformat într-o pistă pentru sondarea intenţiilor germane şi maghiare. Rapoartele lui Constantin Hiott priveau şi aspecte legate de politica internă a Slovaciei dar şi referiri la raporturile economice bilaterale. Schimbarea lui Hiott din martie 1940 reprezenta un semnal dat la Berlin şi Bratislava. Cunoscute fiindu-i sentimentele şi apropierea de fosta Cehoslovacie, era mai bine pentru Externele româneşti să îl înlocuiască cu o personalitate mai puţin apropiată de Praga, dar care oferea garanţia unui echilibru între Berlin şi Paris.