Noi direcții în cercetarea, interpretarea și promovarea
neoliticului și eneoliticului din România
Joi, 25 august 2016, orele 15:00-17:00
UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1,
Sala D. D. Roşca
Organizator și moderator:
Prof. Univ. Dr. Sabin Adrian Luca, Muzeul Național Brukenthal, Sibiu
Prezintă:
Prof. Univ. Dr. Sabin Adrian Luca (Muzeul Național Brukenthal)
Neolitizarea timpurie în România
Neolitizarea timpurie, un proces istoric mai puțin cunoscut – in situ – în România își arată, încetul cu încetul, valențele. Este un proces istoric strâns legat de Orient (în special Anatolia) și reprezintă – după opinia mea – un aflux de populații din acea zonă, aducându-și cu ei tehnologiile de supraviețuire noi și obiceiurile (șamanice, religioase, de familie). Toate aceste caracteristici, ca și importanța și caracteristicile relațiilor cu populațiile mai vechi, autohtone (vânători, culegători, pescari), vor constitui materia primă a comunicării. În România s-au definit atât culturi arheologice corelate cu altele din jur, cât și culturi arheologice specifice spațiului nostru geografic.
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Corneliu Lazarovici (Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu)
Arhitectura Neoliticului în România
Lucrarea prezintă o sinteză cu cele mai importante construcţii de arhitectură din neoliticul românesc. Multă vreme Neoliticul şi în general preistoria a fost considerate „comună primitivă”, „preistorie”, deşi multe din monumentele sale au constituit o „revoluţie” în dezvoltarea omenirii, chiar dacă de multe ori acele realizări au fost uitate de urmaşi.Cunoaşterea lor este importantă mai ales că multe sinteze de istorie „le uită” sau „nu le cunoaşte”. Demersul nostru este de a atrage atenţia asupra unor descoperiri mai importante „uitate” de alte comunităţi peste timp. Lucrarea prezintă arhitectura religioasă şi „militară”, cele care au jucat unul din cele mai importante roluri în neolitic determinând comunitatea să lucreze împreună la realizarea lor. Arhitectura „civilă” – casnică poate mai nimerit – a constituit rodul muncii unei familii, de aceea nu se ridică la nivelul celorlalte. Bazele unei arhitecturi religioase s-au pus încă din mileniul X-VIII BC, în cele mai vechi civilizaţii din „semiluna roditoare” în templele şi sanctuarele din PPN de la Gőbekli Tepe, Nevali Çori, Cayonu, ‘Ain Ghazal ş.a. În regiunea carpato-dunăreană cultura Lepenski Vir – Schela Cladovei au impresionat nu doar cu sculpturile, ci şi cu arhitectura în piatră. În regiunile noastre au fost descoperite temple cu statui monumentale (înalte de 1,70 m) în staţiunea culturii Banatului de la Parţa (7 km vest de marginea Timişoarei), sanctuare casnice şi comunitare în mai multe nivele cu coloane, bucranii, altare ş.a.Arhitectura „militară”, deşi termenul nu este cel mai nimerit, de la celebrele fortificaţii de piatră din cultura Sesklo de la Sesklo şi Dimini s-a ajuns la fortificaţii cu patru-cinci şanţuri şi mai multe palisade asociate şanţurilor sau formând sisteme aparte. Acestea au fost dovedite prin săpături mai ales în suprafeţe largi, dar mai ales prin prospecţiuni magnetometrice. Aproape în fiecare staţiune neolitică sau din Epoca Cuprului unde s-au făcut prospecţiuni au fost descoperite şanţuri, palisade, porţi, bastioane la porţi, turnuri de pază şi supraveghere. Mai mult, la unele şanţuri au fost cercetate poduri pe piloni care puteau fi ridicate.Arhitectura casnică s-a dezvoltat pe verticală, acolo unde sunt și puternice sisteme de fortificaţii (cazul de la Uivar, Iclod, Ţaga ş.a.). La Parţa sistemul de apărare constă în patru şanţuri şi cinci palisade (palisade cu drum de rond, ce formează un brâu de protecţie de peste 30 m), ce nu a permis extinderea staţiunii pe orizontală şi astfel s-a dezvoltat pe verticală, comunitățile realizând locuinţe cu etaj, cu podele suspendate (una sau două podele), iar în unele cazuri urme de locuire în mansardă. În locuinţe au fost descoperite războaie de ţesut, casete sau silozuri pentru păstratul cerealelor, paturi, cuptoare, laviţe, altare casnice ş.a
Asist. Univ. Dr. Anamaria Tudorie (Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu)
Aspecte ale tehnologiei fabricării ceramicii neoliticului timpuriu din România
Ceramica este, de obicei, materialul cel mai numeros din siturile preistorice, de cele mai multe ori fragmentat, dar şi unul dintre cele mai rezistente la trecerea timpului. Acest material poate fi descris prin modul în care a fost alcătuit amestecul, felul în care aceasta a fost ars, formă pe care a primit-o sau elemente decorative ce îl însoțesc. Toate acestea diferă de la o perioadă istorică la alta, de la o cultură arheologică la alta şi chiar de la o etapă cronologică la alta în cadrul unei culturi. Studiile statistice efectuate asupra ceramicii aparținând purtătorilor culturii Starčevo-Criş permit observarea evoluției anumitor caracteristici, cum ar fi preferința pentru un anumit tip de degresant, de foarte multe ori în funcţie de poziţia geografică şi resursele aflate la îndemână, modul de tratare a suprafeţei vasului, forma, ornamentele, făcând practic mai uşor de remarcat răspândirea sau evoluția anumitor elemente comune, ori gradul influenţelor venite din partea altor culturi. Totodată, se pot observa diferenţe şi asemănări dintre comunităţile aflate la aceeași fază de evoluţie, dar situate în spaţii geografice diferite, ori influenţe reciproce, dacă este cazul. Aplicarea unui sistem de lucru care să implice şi analize statistice și clusteriale asistate de calculator, chiar dacă presupune un efort mai mare prin prisma timpului necesar prelucrării materialului, permite o viziune mult mai amplă și de detaliu asupra materialului ceramic descoperit în urma săpăturilor arheologice.
Lect. Univ. Dr. Monica Mărgărit (Universitatea ”Valahia” din Târgovişte, Facultatea de Ştiinţe Umaniste), CS Dr. Mirea Pavel (Muzeul Judeţean Teleorman), CS Dr. Adrian Bălășescu, (Muzeul Naţional de Istorie a României, Centrul Naţional de Cercetări Pluridisciplinare ”Alexandra Bolomey”)
Pot fi oasele prelucrate indicatori culturali? Exemplul așezării neolitice de la Măgura ”Buduiasca” (”Boldul lui Moș Ivănuș”)
Acest studiu își propune să identifice schimbările intervenite în prelucrarea materialelor osoase, la trecerea de la Neoliticul timpuriu la Neoliticul dezvoltat, pornind de la trei cazuri de exploatare prin uzură (bipartiția prin abraziune, segmentarea cu fibră abrazivă și perforația prin uzură). Prelucrarea materiilor osoase este puternic condiționată de forma lor anatomică, de aceea ne-am fi așteptat la o gamă restrânsă a variabilelor de transformare, cu mutații minime de-a lungul timpului. Și totuși, cele trei cazuri de prelucrare nu însoțesc tehnologia umană pe întreg parcursul preistoriei. Ele apar brusc, la începutul neoliticului, și dispar la fel de brusc (biparțiția prin abraziune, perforația prin uzură) sau devin sporadice (segmentare cu fir vegetal), de-a lungul Calcoliticului. Bazându-se pe reconstituiri experimentale ale celor trei modalități de prelucrare, așa cum apar ele în așezarea neolitică de la Măgura ”Buduiasca”, studiul urmărește să identifice rațiunile apariției și apoi ale abandonului, avantajele și dezavantajele în comparație cu alte scheme de transformare și dacă au reprezentat un real progres în prelucrarea materiilor osoase. Se dovedește astfel că, poate mai mult decât ne-am fi așteptat, industria materiilor dure animale poate reprezenta o fereastră prin care putem întrezări aspecte importante legate de opțiunile culturale ale comunităților preistorice studiate.
Prof. Univ. Dr. Habil. Cornelia-Magda Lazarovici (Academia Română, Institutul de Arheologie, Iași)
Arhitectura Eneoliticului în România
Cunoașterea istoriei, inclusiv a celei străvechi, este necesară pentru a recompune și evalua corect dezvoltarea și realizările civilizațiilor. Eneoliticul sau Epoca Cuprului reprezintă una din perioadele în care comunitățile care au trăit pe teritoriul actual al României au atins un nivel înalt de dezvoltare, ilustrat de mai multe domenii de activitate, în care arhitectura a jucat un rol important, fie că vorbim de construcții de locuit, construcții legate de anumite activități, de lucrări de fortificare a așezărilor sau de construcții legate de sfera vieții religioase.
Cercetările anterioare, ca și cele din ultimii ani (incluzând tehnici din domenii interdisciplinare), au oferit informații importante referitoare la acest subiect, pentru majoritatea regiunilor istorice.
Comunitățile perioadei nu erau atât de pașnice cum s-a crezut multă vreme. Lucrări ample de fortificare a așezărilor au fost surprinse în multe situri, constând pe lângă șanțuri, palisade și de sisteme de supraveghere a fortificațiilor. Câteva reconstituiri arată amploarea acestor lucrări și a ridicat totodată problema existenței unor autorități locale (chiefdom) care au coordonat astfel de lucrări.
Construcțiile de locuit folosite de comunitățile eneolitice sunt diverse atât din punct de vedere al tipului (bordeie, semibordeie, locuințe de suprafață cu unul sau două nivele), cât și al manierei de construcție. Ele demonstrează o bună cunoaștere a mediului ambiant, al folosirii materiilor prime locale, ilustrând totodată și un anumit confort datorită amenajărilor interioare. Au fost identificate și adevărate mori sau locuri de depozitare a produselor. În unele cazuri au fost descoperite și ateliere pentru diferite activități (prelucrarea uneltelor; prelucrarea metalelor, mai exact a aurului).
Arhitectura religioasă a reprezentat o componentă importantă a vieții comunităților eneolitice. Alături de santuarele casnice în unele așezări au fost descoperite adevărate temple și sanctuare comunitare.Toate aceste aspecte credem că oferă o imagine complexă asupra acestor comunități care trebuie cunscută și pusă în valoare.