Implicații și consecințe demografice ale Marelui Război (1914-1919)
Sâmbătă, 27 august 2016, orele 15:00-17:00
Sala Augustin Maior, UBB, clădirea centrală str. M. Kogălniceanu, nr.1, et. 2.
Organizator și moderator secțiune:
Prof. Univ. Dr. Ioan Bolovan, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie, Academia Română – Centrul de Studii Transilvane
Prezintă:
Drd. Ciprian Porumb-Ghiurco (Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie)
Mișcarea naturală a populației din comitatul Sălaj în anii Primului Război Mondial
Primul Război Mondial a produs și în Transilvania, la fel ca în alte teritorii, mutații semnificative în ceea ce privește comportamentul demografic, atitudinea omului față de cele mai importante momente din existența sa: nașterea, căsătoria, moartea. Transilvania a cunoscut în timpul primei conflagrații mondiale mutații importante nu numai în plan politico-militar sau economico-social, dar și în cel cultural-mental, toate acestea influențând direct și imediat regimul demografic.
Scopul principal al acestui studiu este analiza evoluției demografice a populației din comitatul Sălaj în perioada Primului Război Mondial. În acest sens, ne propunem să surprindem unele aspecte legate de evoluția nașterilor, a deceselor și a căsătoriilor în perioada Primului Război Mondial la nivelul comitatului, influența pe care a avut-o lipsa bărbaților asupra evoluției nașterilor și a căsătoriilor, precum și unele aspecte legate de evoluția mortalității sub influența factorilor socio-economici și politico-militari în timpul Primului Război Mondial.
Drd. Maria-Daniela Stanciu (Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie)
Hermannstadt zwischen zwei Fronten. Populația din Sibiu în anii Primului Război Mondial
Demersul nostru urmărește analizarea aspectelor demografice din Sibiu în anii Marelui Război, cu precădere în toamna anului 1916, când două treimi din populația civilă a orașului s-a refugiat în localitățile aflate la vest de oraș. Întrucât armata și poliția s-au retras, s-a constituit o gardă civilă, constând din germani, români și maghiari. Din această gardă a făcut parte și primarul orașului, Albert Doerr, ale cărui memorii le vom utiliza în creionarea atmosferei din Sibiu în acea perioadă tulbure.
Un alt aspect de interes este reprezentat de atitudinea administrației locale cu privire la gestionarea situației de război din oraș. Elita locală, precum și asociațiile săsești și românești s-au mobilizat pentru a duce lupta din spatele frontului. Formulăm ipoteza că loisirul era practicat și în timpuri de criză și opreliști, încercând identificarea spațiilor publice în care această elită se întâlnea la discuții. Datele statistice cu privire la populația urbană sibiană, cele din arhivă și din presa săsească și românească completează aceste informații, întregind așadar tabloul orașului Sibiu în timpul primului război.
Prof. Univ. Dr. Valentin Ciorbea (Universitatea Ovidius din Constanța, Academia Oamenilor de Știință)
Situația demografică a Dobrogei între anii 1916-1919
Unirea celei mai mari părți a Dobrogei la România, stabilită prin Congresul de la Berlin, urmată de instalarea autorităților românești între Dunăre și Marea Neagră, începând cu 14 noiembrie 1878 și programele de dezvoltare promovate de Regele Carol I și guvernele de la București, au înscris regiunea într-un proces de modernizare și integrare cu efecte demografice semnificative. Dacă în anul 1879 datele statistice menționau în provincia transdunăreană 106.943 suflete, la 1 ianuarie 1913 în județele Constanța și Tulcea trăiau 380.430 locuitori, ceea ce a însemnat o creștere cu 273.487 de recenzați. Cursul ascendent al evoluției economico-demografice a Dobrogei a fost întrerupt după intrarea României în Primul Război Mondial, regiunea fiind prima care a resimțit direct consecințele conflagrației.
După catastrofa de la Turtucaia (24 august-6 septembrie 1916) cea mai mare parte a Dobrogei, mai puțin Delta Dunării, a fost ocupată de trupele Puterilor Centrale. Autoritățile locale și numeroși locuitori, cu precădere români, s-au refugiat în stânga Dunării. Bulgaria și-a instalat rapid propria administrație, ocupanții având un comportament agresiv și discreționar față de români, fiind preocupați de jefuirea bunurilor din regiune, de distrugerea documentelor și agresarea populației. Comportamentul dezavantajos față de aliații săi, Germania și Imperiul Otoman, a determinat guvernul german să creeze în județul Constanța și sudul județului Tulcea, pe o suprafață de 7.700km2, propria administrație militară de Etapă în care s-a introdus ordinea cu scopul de a prelua bunuri și valori necesare Germaniei.
Pentru cercetător, cunoașterea situației demografice între anii 1916-1919 este un demers dificil datorat în primul rând puținelor izvoare din epocă care conțin informații privind populația regiunii. De la administrația de Etapă germană s-au păstrat câteva documente: un Memoriu privind activitățile desfășurate în Etapă, două statistici referitoare la populație pe care le cunoaștem din analiza făcută după război de profesorul și geograful Constantin Brătescu și studiul cercetătorului german Paul Traeger. Care a evaluat antropologic și etnografic mozaicul etnic al Dobrogei, publicându-și rezultatele în toamna anului 1918 într-un valoros volum de studii, ,,Imagini din Dobrogea”.
Pornind de la aceste izvoare, comunicarea de față evaluează datele statistice, procentele grupurilor de populație trăitoare între Dunăre și Marea Neagră între limitele cronologice propuse, consecințele politicii autorităților militare germane privind populația regiunii. Drama populației dobrogene nu s-a încheiat, după cum se va arăta, în noiembrie 1918, întrucât regiunea a rămas sub ocupație militară și abia în urma unor intervenții pe lângă aliații României autoritățile și populația rămasă refugiată încep să se întoarcă între Dunăre și Marea Neagră.
Drd. Mihai-Octavian Groza, Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan (Universitatea Babeș-Bolyai)
Strãmutãri de populaţie în anii Marelui Rãzboi. Studiu de caz: deportarea preoţilor români transilvãneni în vestul Ungariei
Primul Rãzboi Mondial, prin haosul, dezordinea, pierderile şi distrugerile provocate, printre altele, a adus dupã sine şi problema strãmutãrilor de populaţie, a refugiaţilor, internaţilor şi a prizonierilor de rãzboi, cheia înţelegerii acestui fenomen rezidând în analizarea diferitelor sisteme de internare. Supravegherea atentã, concentrarea, internarea şi deportarea civililor, socotitã de factorii decizionali necesarã pentru susţinerea efortului de rãzboi, a devenit în anii Marelui Rãzboi o practicã uzualã. De departe, cel mai reprezentativ caz este acela al monarhiei austro-ungare unde, încã înainte de izbucnirea conflictului, s-au elaborat planuri şi regulamente pentru ca, în cazuri excepţionale, în zonele locuite de naţionalitãţi, autoritãţile sã poatã supraveghea, restrânge, cenzura sau obstrucţiona activitatea acestora. Fireşte cã Transilvania, ca parte componentã a Ungariei, nu a fost ocolitã. Încã din anul 1907 Antal Huszar, funcţionar al secţiei politice din guvernul de la Budapesta, publicând o carte, destinatã exclusiv membrilor guvernului, intitulatã Cartea neagrã, în paginile cãreia autorul îi prezintã pe toţi ,,daco-românii”, preoţi şi mireni, care urmau a fi încarceraţi în cazul izbucnirii unui conflict în zonã.
Pornind de la aceste coordonate vom încerca, pe parcursul demersului nostru, sã analizãm, din perspectiva istoriei culturale, faţetele unui episod aproape necunoscut din istoria Transilvaniei (înţeleasã în sens larg, cuprinzând Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul), consumat în intervalul cronologic 1916-1918 şi anume ridicarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români în vestul Ungariei, având ca principal suport documentar mãrturiile culese şi publicate în perioada interbelicã de preoţii Sebastian Stanca, Romulus Cândea şi Grigore N. Popescu, precum şi alte texte memorialistice.
Drd. Teodora-Alexandra Mihalache (Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie)
Aspecte ale fenomenului deportării în timpul Primului Război Mondial: Cazul pastorului luteran braşovean Franz Herfurth
Eforturile de obţinere a victoriei pe câmpurile de luptă ale Marelui Război au fost însoţite constant de fenomene precum arestarea, deportarea şi internarea forţată a unor civili percepuți drept o ameninţare la adresa intereselor urmărite de autorități.
Lucrarea reprezintă un studiu de caz, în care sunt analizate experienţele trăite de pastorul luteran Franz Herfurth (1853-1922) în contextul instalării stăpânirii româneşti la Braşov în zilele care au urmat intrării României în Marele Război, motivele care au condus la deportarea sa la Bucureşti, precum şi impresiile pe care le-a avut în timpul prezenţei lui în capitala Regatului României.
După doi ani de neutralitate, România a încheiat o alianţă cu Antanta și în consecință a înaintat declarația de război Austro-Ungariei la 27 august 1916. În Braşov, oraş aflat lângă graniţa cu Vechiul Regat, apropierea iminentă a trupelor românești a provocat panică în rândul locuitorilor maghiari și sași, o parte a lor refugiindu-se la Budapesta. Pastorul Franz Herfurth a fost unul dintre membrii elitei săsești brașovene care s-au decis să rămână în oraș, iar viața sa a luat o întorsătură aparte.
Odată instalate în urbea de sub Tâmpa, autorităţile române au căutat să își exercite controlul asupra noilor circumstanţe. Printre măsurile avute în vedere s-au numărat şi arestarea şi deportarea unor persoane considerate ostile faţă de noua administraţie. Reproșându-i-se răspunsul ezitant pe care îl dăduse noilor autorități în timpul încercărilor acestora de a găsi și inventaria valoroasele covoare turceşti ale Bisericii Negre, Franz Herfurth a fost deportat la București în septembrie 1916. Deși se preconiza internarea sa într-un lagăr, pastorul a fost pus în libertate la hotărârea regelui Ferdinand. Herfurth a fost obligat totuși să rămână în continuare în București, unde în decembrie 1916 a devenit martor la ocuparea orașului de către trupele Puterilor Centrale.