Iluminism medical în Țările Române sau iluminism în granițe cronologice firești
Vineri, 26 august 2016, orele 15:00-17:00
UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1,
Sala F. Ştefănescu Goangă
Organizator și moderator secțiune:
CS I Dr. Lia Brad Chisacof, Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române
Prezintă:
Drd. Zsuzsánna Dohi (Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Litere)
Medicină şi/sau literatură: Pápai Páriz Ferenc: Pax corporis
Pápai Páriz Ferenc este una dintre cele mai importante personalități al secolului al XVII-lea fiind autorul unei cărți de mare succes, Pax corporis. Publicată pentru prima dată în 1690 este prima carte medicală completă și „originală” din Transilvania scrisă în genul „doftoria săracilor” (medicina pauperum). Cartea respectivă este nespus de interesantă din mai multe puncte de vedere, în special din cel al ştiinţelor. În secolul al XVII-lea se petrece o schimbare majoră în sistemul ştiinţelor, acestea despărţindu-se în diferite discipline, diferite subcategorii cum ar fi ştiinţele exacte, ştiinţele naturii, filozofia, literatura, teologia etc, de asemenea, se schimbă şi ierarhia lor. Schimbarea nu se petrece brusc, este o trecere complicată şi menită a fi cercetată, fiindcă formele, temele, tiparele de exprimare religioase utilizate în trecut şi chiar şi în prezentul secolului respectiv încă au un cuvânt de spus când vine vorba despre lucrări ştiinţifice, publicarea sau popularizarea acestora. Cartea medicală a lui Pápai reprezintă un tranzit valoros și subtil fiind o combinaţie echilibrată dintre medicină, teologie şi filozofie. Şi chiar acest echilibru este nucleul întrebărilor mele: Cum este posibil şi în ce constă acest echilibru între ştiinţific şi religios, respectiv în ce forme ligvistice se manifestă? Ce mediu medical și științific reprezintă fundalul primei cărți medicinale din Transilvania?
CS I Dr. Lia Brad Chisacof (Academia Română, Institutul de Studii Sud-Est Europene, Bucureşti)
Adevărata semnificație a tratatului Meștesugul doftoriei
Ediția tratatului de medicină practică Meșteșugul doftoriei (aflat până acum în manuscris la Biblioteca Academiei Române ) ne relevă date semnificative în sensul unei redefiniri a iluminismului medical românesc.
Tratatul este semnat de Ioan Adam ( un negustor aromân născut la sfârșitul sec. al XVII-lea la Moscopole în Epir și mort în al șaptelea deceniu al sec. al XVIII-lea la Sibiu), negustor de vază al Companiei Comerciale de la Sibiu. Deși tratatul e datat 1760, analiza filologică ne relevă pe de-o parte această dată ca reper cronologic de pornire, deceniul de finalizare al lucrării fiind al nouălea al aceluiași secoliar pe de alta faptul că Adam e doar inițiatorul lucrării aceasta fiind continuată apoi de unul sau mai mulți autori care după model hipocratic au dorit să rămână anonimi.
O caracteristică a lucrării este plurilingvismul la care se recurge când se detaliază bolile și remediile. Nu este vorba de un fenomen neintenționat, ci foarte probabil de un uz directiv al plurilingvismului ( ce cuprinde pe lângă română limba greacă,latina, maghiara și turca) subsumat intenției de a da lucrării un caracter practic și o întrebuințare geografică largă: Este cu totul remarcabilă ocurența unor caracteristici din toate graiurile și dialectele românești. Compendiu din autorii medicali ai antichității și din cei mai moderni printre care și medicul clujean Francisc Pariz Papai (pe care Adam l-a avut profesor la Aiud) Meșteșugul doftoriei este un demers tipic iluminist plasat exact în perioada consacrată a acestei mișcări ideologice și culturale, adică începând cu deceniul al șaselea al sec. al XVIII-lea și până la finele aceluiași secol. Comunicarea de față discută semnificația acestei lucrări în sensul completării tabloului iluminismului medical cu o importantă piesă sau a subsumării directe a fenomenului medical la Iluminism.
Dr. Bogdan Horia Chicoș (Medic, Centrul clinic de boli reumatismale ,,Dr. Ion Stoia” București)
Ingrijirea medicală instituționalizată în secolul al XVIII-lea în Țările Române
Secolul al XVIII-lea este perioada progresului european, a marilor realizări medicale. In Ţările Române aflate sub dominaţia otomană sunt întemeiate primele spitale în incinte cu mănăstiri. La București, Colțea (1704) cu profil dernato – chirurgical, conducere integral laică, Sf. Pantelimon pentru boli cronice (1735-1752) și anexa Sf. Visarion pentru bolnavii și contacții de ciumă, aceeași destinație și pentru Spitalul Dudești (1795). La Iași viața medicală este reprezentată de spitalul. Sf. Spiridon (1721-1757) care împreună cu alte așezăminte medicale din Moldova vor forma Spiridonia (1764). Spitalele au fost înzestrate cu bunuri aducătoare de venituri ce asigurau gratuitatea serviciilor medicale. Toate aceste spitale există, mai puțin Spitalul Dudești. Generalul Kiselef a înființat în Țara Românească Eforia Spitalelor Civile (1831) pentru combaterea corupției din administrația spitalelor. Au existat așezăminte pentru bolnavii psihici, orfani, spitale vremelnice, militare, azile. Medicii practicieni au fost inițial macedoromani formați la universități europene. Ioan Piuariu Molnar este reprezentant de frunte al culturii iluministe româneşti de emancipare a românilor din Marele Principat al Transilvaniei (Şcoala Ardeleană). Este ,,princeps al medicinii româneşti”. Concepția medicală și terapia timpului se află reprezentate în mss 933, 1171 de la Academia Română și fac dovada calității medicinei românești de nivel european.
Prof. Univ. Dr. Ovidiu Mureșan (Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie)
„Sălbaticul” din Braşovul secolului XVIII. Un caz de anormalitate în Secolul Luminilor
Istoria copiilor „sălbatici” începe cu anumite episoade echivoce ale mitologiei antice greco-latine. Conform unor variante legendare, însuşi Zeus a fost hrănit în copilărie de nimfa (capra) Amalthea, iar fondatorii legendari ai Romei, gemenii Romulus şi Remus, născuţi de o vestală, au fost alăptaţi de o lupoaică, într-o grotă a Capitoliului.
Proxima referinţă cu privire la cazul unui copil „sălbatic”, datează din Evul mediu şi aparţine tot unei surse livreşti, dar nu din sfera tradiţiilor mitologice sau legendare, ci din domeniul literaturii sapienţiale islamice. E vorba de Hayy bin Yaqzan sau din tainele înţelepciunii răsăritene, singura lucrare care a dăinuit din vasta şi variata creaţie a lui Ibn Tufail, unul dintre cei mai proeminenţi învăţaţi arabi ai veacului al-XII-lea.
Scheletul narativ al relatării lui Ibn Tufayl este inspirat dintr-o legendă a populaţiei morisco din Aragon, intitulată Alexandru cel Mare, statuia, regele şi fiica sa. Personajul central, Hayy bin Yaqzan, fiind născut dintr-o relaţie ilegitimă, e aşezat de mama sa într-un cufăr bine încleiat, pe care îl încredinţează undelor marine. Valurile şi curenţii poartă vehicolul plutitor până pe litoralul unei insule nelocuite, unde sugarul e adoptat de o gazelă, care îl alăptează şi îi îndrumă existenţa, până reuşeşte să se descurce singur.
În septembrie 1731, într-o livadă de la marginea satului francez Songy, a fost descoperită o creatură extraordinară. Până la urmă, oribila intrusă a fost capturată, la ordinul baronului local, domnul d’Epinoy. După ce a fost îmbăiată de către săteni, captiva s-a dovedit a fi o fetişcană de rasă albă, în vârstă de aproximativ 18 ani. În octombrie 1731, tânăra „sălbatică” a fost încredinţată spitalului din Saint-Maur, nu departe de Châlons.Cazul ei a fost popularizat în numeroase capitale europene, prin intermediul a două articole tipărite în publicaţia Mercure de France, în decembrie 1731. În anii petrecuţi la mănăstire, tânăra, se izolase în sălbăticie abia la vârsta de 10 ani, a reînvăţat limba franceză şi a reuşit să furnizeze interlocutorilor anumite relatări de natură biografică.
Literatura europeană, referitoare la asemenea cazuri de izolare, consemnează, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în jur de cincisprezece alţi copii din Germania, Lituania, Franţa, Irlanda şi Ungaria, rătăciţi de societate şi crescuţi de diverse animale. Mai puţin cunoscut e “sălbaticul” din Braşov, evocat în lucrarea profesorului universitar german Michael Wagner, Beiträge zur philosophischen Anthropologie – 1794. Respectivul e descris, cu lux de amănunte, pe baza informaţiilor furnizate universitarului german, de către un student al său, originar din Braşov.