Identități și alterități în spații imperiale (sec. XVIII – XX)

Organizator și moderator secțiune:

Prof. Univ. Dr. Habil. Nicolae Enciu, Institutul de Istorie al Academiei de Științe al Moldovei, Chișinău

Prezintă:

I. 

Vineri, 26 august 2016, orele 09:00-11:00 

 UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, parter, 

Sala C. Stoicovici

Conf. Univ. Dr. Habil. Ion Chirtoagă (Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei)

Structuri militare şi administrative otomane în sudul teritoriului dintre Prut şi Nistru la hotarul secolelor XVII-XVIII

La hotarul secoleler XVII-XVIII, organele de conducere centrală ale Sublimei Porți, mai ales, la periferiile imperiului, continuau să fie bazate pe forţa militară. Punctele de sprijin ale puterii otomane în teritoriul ocupat al Moldovei erau reprezentate de cetăţile construite în diferite perioade cu mâinile ţăranilor români: Chilia, Ismail, Reni, Cetatea Albă, Palanca Ianâk Hisar, Tighina, Tatarbunar. În fiecare cetate se afla câte un dizdar, care executa cu stricteţe poruncile Porţii şi era responsabil de starea fortificaţiilor şi a disciplinei garnizoanei locale. O formţiune importantă în structura militară otomană o constituiau unităţile sipahiilor (cavalerilor), baza economică a cărora erau posesunile funciare.

Pe sistemul de sipahii se bazau organele de stat locale, pentru că posturile militar-administrative pe teren se aflau în mâinile sipahiilor. Unitatea administrativă de bază în Imperiul Otoman era sangeakul (judeţul). În teritoriu se aflau formaţiuni paramilitare, care aveau structuri organizatorice distincte. În numărul acestor structuri intrau, în primul rând, azabii (infanteriştii), akângii (cavaleriştii) şi ürüçii (nomazii, care erau, de asemenea cavalerişti). Azabii şi akângii erau recrutaţi din locuitorii Imperiului Otoman, în special, din localităţile cu populaţie musulmană, care erau obligate să trimită câte o persoană de gen masculin, din 15-30 oameni.

George-Paul Moldovan (masterand, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie)

Date noi despre fuga iobagilor din comitatul Satu Mare în primele trei decenii ale secolului al XVIII-lea

Începutul secolului al XVIII-lea pentru istoria Transilvaniei habsburgice stă sub semnul unor convulsii de ordin politic, militar, economic şi social. Este etapa străduinţelor Curţii de la Viena de a racorda noua provincie, aflată la extremitatea sud-estică a Imperiului, la noul pol de putere politică de care aparţinea oficial, după pacea de la Karlowiz din 1699.

Înstăpânirea Habsburgilor, după acea dată, în Ungaria şi Transilvania, nu s-a realizat fără dificultăţi. Mişcarea condusă de Francisc Rákóczi al II-lea a avut un puternic caracter de contestare a noii puteri politice, la fel cum construirea unei noi arhitecturi instituţionale în cadrul rigid dat de moştenirea constituţională a Transilvaniei medievale nu a fost o operaţiune tocmai facilă în noul context.

Ţinând cont de acest nou peisaj politic de la nivel sud-est european, ne propunem să surprindem modul în care oamenii de rând ai acelor timpuri, iobagii, au reacţionat în faţa acestor transformări majore pe care le trăiau. Analizând un fenomen des întâlnit în epocă: fuga de pe domeniile nobiliare. Atenţia noastră se va canaliza asupra comitatului Satu Mare, o zonă care a fost la rândul ei prinsă în ritmul şi amploarea acestor transformări. Vom analiza multitudinea factorilor care s-au făcut responsabili în prima jumătate a secolului al XVIII-lea de declanşarea în repetate rânduri a fenomenului fugii iobagilor, urmărind apoi manifestările lui cantitative de pe marile domenii nobiliare din comitatul Satu Mare, folosindu-ne de datele pe care conscripţiile realizate în epocă, inedite ca sursă istorică şi prea puţin valorificate până în prezent, ni le furnizează din abundenţă. Pe lângă acest tip de sursă primară, studiul nostru valorifică literatura istorică din limbile română, maghiară şi germane, aferentă subiectului tratat.

CS Dr. Tudor Ciobanu (Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei)

Politica administrativ-fiscală a administrației militare ruse în Țara Moldovei (1768 – 1774)

Odată cu ocuparea militară a Țării Moldovei și a Țării Românești în timpul războiului ruso-turc din anii 1768 – 1774, Imperiul Rus s-a implicat și în politica internă a acestor state. Rămase fără domn, ambele divane a fost puse sub ascultarea unui președinte din rândul generalilor ruși. Acesta a numit alți doi generali, în calitate de adjuncți, câte unul pentru fiecare stat românesc. Pe parcursul primului an de război, autoritatea Divanului Țării Moldovei a fost extinsă asupra teritoriilor raialelor Bender și Hotin, cât și peste partea de sud, aflată sub stăpânire tătară.

În anii următori, de comun acord cu boierii, a început procesul de retrocedare a moșiilor din raiaua Hotin către foștii stăpâni. Creșterea cheltuielilor pentru întreținerea armatelor a dus la pretenții economice din partea Imperiului Rus. Boierii, nemulțumiți, fie că ignorau indicațiile președintelui divanurilor, fie diminau numărul contribuabililor în raporturile prezentate. Drept răspuns, atât pe lângă fiecare mare dregător din Divan, cât și pe lângă dregătorii ținuturilor au fost numiți ofițeri supraveghetori. O parte dintre contribuabili au fost scoși de sub autoritatea Divanului, fie prin salvgardare de plata birului, fie prin înrolarea în rândul volintirilor. În domeniul fiscal s-a insistat pe îmbunătățirea evidenței contribuabililor. În baza instrucțiunilor, cu implicarea militarilor, în ambele state românești au fost întocmite două catagrafii, din anii 1772-1773 și cea din 1774.

S-a cerut reformarea sistemului fiscal. Politica administrației militare ruse în Țara Moldovei în perioada 1768 – 1774 a fost determinită atât de dorința de a întreține armatele pe contul localnicilor, cât și de impunerea unui nou sistem administrativ și fiscal pentru scoaterea acestor state românești de sub suzeraniatea otomană. Aceste măsuri vor continua în perioada administrațiilor militare rusești, instaurate temporar în perioada războaielor ruso-austro-turce de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, și vor culmina cu elaborarea și introducerea Regulamentelor Organice.

CS Coord. Dr. Vlad Mischevca (Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei)

Geneza Problemei basarabene (Pacea de la Bucureşti, 1812)

La începutul secolului al XIX-lea, expansiunea politică şi militară а Rusiei spre Balcani şi eforturile Porţii Otomane de a-şi menţine dominaţia în bazinul nordic al Mării Negre şi în spaţiul Carpato-Danubiano-Nistrean, conjugate cu poziţiile Marilor Puteri europene, care disputau spinoasa Chestiune Orientală, s-au soldat cu grave consecinţe pentru Principatul Moldovei.
La 1812, Rusia, scindând Moldova şi stabilind un hotar arbitrar pe Prut, generează o nouă problemă internaţională – Problema basarabeană.

În acest context, menţionăm că, netăgăduind imperialismul Franţei, Austriei şi Marii Britanii faţă de Imperiul Otoman şi statele supuse lui, nu putem omite că rezultatele practice ale expansiunii ţariste în bazinul pontic, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au fost destul de concludente: Crimeea, Caucazul, Moldova răsăriteană (pe talvegul Prutului şi cu gurile Dunării). Iar în cadrul Războiului ruso-turc din 1806-1812 Moldova şi Ţara Românească au fost piese de şah pe tabla geopolitică continentală dintre cei doi parteneri/rivali principali – Napoleon şi Alexandru I, în spatele cărora stau şi alţi jucători din rândul Marilor Puteri europene. Astfel, am fost, ca rezultat al disputelor imperiilor vecine, Pioni şi nu Piloni ai raporturilor internaţionale din Sud-Estul Europei.

 Spoliatorul tratat de pace de la Bucureşti, semnat la 16 (28) mai 1812, marchează o concesie (într-o conjunctură internaţională extrem de frământată) pe contul Moldovei, când, în cadrul crizei Problemei Orientale, are loc geneza unei noi probleme – a celei Basarabene. Consemnăm că esenţa chestiunii date este de natură politică, constând în integritatea naţional-teritorială a românilor moldoveni şi rezultă din cucerirea şi anexarea parţială a Moldovei, prin fixarea unui hotar arbitrar (scindând-o pe linia Prutului, practic, în jumătate) şi stabilirea Rusiei la gurile Dunării – semnificând, astfel, geneza unei noi probleme etno-politice internaţionale.

Drd. Lucian Cîrlan (Ecole Pratique des Hautes Etudes, Paris-Sorbonne)

“Biserica lui Cuza”. Stat, Religie și Laicitate la mijlocul secolului al XIX-lea

Relația Biserică-Stat cunoaște diferite ipostaze în istoria modernă a României, adesea în contrast cu evoluția țărilor din Occident. Dacă separația dintre religie și politică este o condiție esențială pentru dezvoltarea modernității politice, particularitatea Bisericii Ortodoxe, care constă în moștenirea bizantină a “simfoniei” dintre cele două sfere, îngreunează procesul de secularizare.  

Istoria politică și religioasă din prima jumatate a secolului al XIX-lea reflectă complexitatea și ambiguitatea articulării unui model românesc de relaționare dintre spațiul religios și politic. Însă, reformele religioase ale lui Alexandru Ioan Cuza reprezintă un amplu proces de reorganizare a rolului și locului Bisericii în viața societății. În prima parte a prezentării vom face inventarul acestor măsuri de reglementare a vieții religioase, pentru a suprinde și contextualiza viziunea lui Cuza asupra Bisericii în Statul modern.

A doua parte a comunicării vizează analiza modelului de Stat laic propus și implementat în timpul domniei lui Cuza Vodă. Incursiunea istorică și teoretică a conceptului de laicitate (Bauberot și Milot, 2011), ne ajută să urmărim sursele și modelul care l-au inspirat pe Cuza în demersul de modernizare a Statului și de diminuare a influenței Bisericii în societate. În ce măsură experiența laicității franceze a constituit modelul de urmat pentru Principatele române? De asemenea, reacțiile Bisericii și ale elitelor ecleziastice vor fi analizate, pentru a sublinia dinamica dintre Stat, religie și laicitate în Țările române, la mijlocului secolului al XIX-lea.

Drd. Andrei Sabin Faur (Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie)

Liberalismul englez și românii ardeleni în secolul al XIX-lea

În prezentarea de față ne propunem să contribuim la înțelegerea influenței pe care modelul politic și instituțional britanic a avut-o asupra intelighenției românești din Transilvania, în decursul secolului al XIX-lea. Această temă a mai fost abordată de cercetători precum Vasile Netea sau George Em. Marica, însă acest subiect este departe de a fi epuizat. Ne vom concentra pe receptarea liberalismului englez, care atunci se cristaliza, fiind o ideologie asumată în Anglia de către Partidul Whig.

Cercetarea noastră va avea în vedere următoarele aspecte: (1) studiul receptării principalilor ideologi britanici ai liberalismului la românii ardeleni (John Locke, Adam Smith, John Stuart Mill etc.), (2) studiul receptării principalelor politici liberale din secolul al XIX-lea de către românii ardeleni. Sursele noastre sunt constituite din articole de presă apărute în ziare românești din Imperiul Habsburgic („Gazeta de Transilvania”, „Foaia pentru minte, inimă și literatură”, „Telegraful Român”, „Tribuna” etc.), scrieri cu caracter istoric, politic sau ideologic elaborate de români ardeleni în epocă, dar și corespondența unor personalități românești din Transilvania.

Considerăm că prin demersul nostru putem contribui la înțelegerea culturii politice a elitelor românești din Imperiul Habsburgic și la modul în care ei au receptat una din trăsăturile dominante ale secolului al XIX-lea, afirmarea regimurilor politice liberale. Liberalismul a reprezentat o alteritate politică pentru supușii Habsburgilor și din acest motiv este interesant de văzut cum a interacționat moștenirea politică a acestui imperiu, în care s-au format elitele românești, cu noua ideologie a modernității.

II. 

Vineri, 26 august 2016, orele 15:00-17:00 

 UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, parter, 

Sala C. Stoicovici

Conf. Univ. Dr. Gheorghe Negru (Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei)

Politica național-culturală a Imperiului Rus în Basarabia și rezistența românilor

Chiar și după anularea așa-zisei atoguvernări și după transformarea limbii ruse în unica limbă de stat și în Basarabia, țarul „reacționar” Nicolae I (1825-1855), iar apoi și țarul Alexandru al II-lea (1855-1881) – considerat inițial drept „liberal”, în contextul situației din Basarabia, au admis unele corectări și derogări de la legea adoptată în anul 1828. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu consolidarea naționalismului rusesc, pe de o parte, și crearea statului român unitar (apariția „pericolului românesc”), pe de altă parte”, asemenea „cedări” nu au mai fost admise.

Pe termen lung, radicalizarea politicii naționale a Imperiului Rus în Basarabia și intensificarea rusificării, pe lângă consecințele nefaste cunoscute, a accelerat consolidarea românilor și erodarea autocrației țariste. Opoziția față de politica de rusificare reprezintă componenta principală a rezistenței față de politica imperială din Basarabia în sec. XIX, determinând caracterul eminamente cultural al acesteia.

Primul act de împotrivire în fața politicii de rusificare îl constituie respingerea, în anul 1814, a intențiilor guvernatorului I. Harting de a anula autonomia Basarabiei. După unirea Principatelor și constituirea României moderne, documentele rusești consemnează activitatea culturală a grupării boierești „românofile” (naționalismul boieresc), fapt ce relevă procesul de constituire și dezvoltare a identității românești moderne. La începutul sec. XX, odată cu crearea de către studenții basarabeni de la Universitatea din Dorpat a primei organizații naționale ilegale („pământenia”), debutează un nou tip de naționalism – „revoluționar” sau „național-democrat” –care, intensificând relațiile cu România, a pus bazele presei naționale în Basarabia și a contribuit decisiv la declanșarea mișcării naționale din 1905-1906. Naționalismul „revoluționar” a depășit cadrul naționalismului cultural boieresc, formulând cererea autonomiei Basarabiei, încercând să constituie primele structuri politice din Basarabia. Pe aceste baze, în anii 1917-1918, în noile circumstanțe survenite în rezultatul revoluției rusești, a evoluțiilor de pe frontul româno-rus, Basarabia a reușit să se salveze de „îmbrățișarea” „frățească” a Imperiului Rus și să se unească  cu România.

Conf. Univ. Dr. Maria Danilov (Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe al Moldovei)

Problema continuităţii tradiţiei în cartea religioasă tipărită în Basarabia şi impactul cenzurii ţariste (1814-1918)

Experienţa religioasă cuprinsă în textele sfintelor cărţi liturgice tipărite la Chişinău (1814-1918) trebuie privită ca o tradiţie transmisă. Creştinismul foloseşte cuvântul tradiţie pentru a exprima atât conţinutul revelaţiei creştine, cât şi procesul de transmitere şi interpretare a acestei revelaţii în decursul istoriei bisericeşti, adică completată de „trăirea în Hristos a fiecărei biserici”.  Sub acest raport al experienţei transmise, este privită cartea religioasă basarabeană tipărită după anul 1814 la Chişinău. Pentru că Biserica dintre Prut şi Nistru, la anul anexării acesteia de către Imperiul Rus (1812), avea în acest sens, o tradiţie seculară a practicii liturgice consemnată în sfintele cărţi bisericești, ce nu putea fi întreruptă brusc, printr-un ucaz sinodal al unei Biserici străine (din 31 mai 1814), care impunea obligativitatea traducerii acestora după originalele tipărite în tipografia sinodală din Moscova.

În perioada 1812-1918, cartea religioasă tipărită în Basarabia a persistat sub două tendinţe: cea slavonească (impusă prin Ucazul sinodal din 31 mai 1814) şi alta locală, ce îi asigura o continuitate firească în albia ortodoxiei româneşti. În dependenţă de anumite contexte, fie politice sau culturale/spirituale ce s-au perindat în epocă, formele de manifestare au oscilat permanent. Sub pretextul obţinerii unor practici liturgice unitare – ceea ce era o tendinţă firească a ortodoxei la general, autorităţile ecleziastice ale Bisericii Ortodoxe Ruse urmăreau, de fapt, obţinerea unei uniformizări a popoarelor înglobate în imperiu, în scopul urgentării procesului de rusificare. Evenimentele anului 1812, au avut (şi au) consecinţe de lungă durată şi pentru istoria bisericească a acestei regiuni, ale căror urmări persistă până în zilele noastre.

Conf. Univ. Dr. Corina Teodor (Universitatea „Petru Maior”, Tîrgu Mureș)

Între Blaj și Hajdudorog: protopopiatul greco-catolic al Mureșului la începutul sec. XX

Lucrarea urmărește să reconstituie, pe baza documentelor inedite de arhivă, transformările prin care a trecut protopopiatul greco-catolic al Mureșului, ca urmare a faptului că o parte din parohiile sale au fost transferate către Vicariatul Secuimii, din nou-înființata Episcopie greco-catolică maghiară de Hajdudorog, în anul 1912. Este nu doar o istorie a divizării unui protopopiat, a transferului reședinței sale din orașul Tîrgu Mureș în Bandul de Câmpie, dar și a protagoniștilor momentului, în mod special a protopopului Decei, cel care a depus insistente eforturi pentru ca destinul ecleziastic greco-catolic mureșean să meargă mai departe.

Conf. Univ. Dr. Habil. Nicolae Enciu (Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei)

Pentru o istorie demografică a Moldovei de Est în secolul al XX-lea

Pornind de la considerentul lipsei unor astfel de studii în etapa actuală, prezentul demers constituie o pledoarie în favoarea actualităţii şi necesităţii elaborării unei/unor istorii demografice a Moldovei de Est în secolul al XX-lea. Studii de acest gen ar contribui, pe de o parte, la o mai bună înţelegere a proceselor social-economice, politice şi culturale din spaţiul respectiv, iar, pe de altă parte, ar pune într-o nouă lumină importanţa factorului demografic în desfăşurarea procesului istoric general. Sunt evidenţiate principalele etape de studiere a populaţiei Moldovei de Est în epoca contemporană, începând cu primul recensământ general al populaţiei din 1897 şi până în prezent.

Conf. Univ. Dr. Elena Negru, Conf. Univ. Dr. Gheorghe Negru  (Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei)

Disputa diplomatică și istoriografică sovieto-română privind Basarabia

Confruntările istoriografice şi diplomatice sovieto-române privind tratarea istoriei Basarabieii și a relațiilor ruso- sovieto-române au constituit componentele de bază ale campaniilor propagandistice iniţiate de URSS, în anul 1965, care vizau „cursul deosebit” al conducerii RSR.

CC al PCUS și CC al PCM au adoptat o serie de hotărâri „strict secrete” care, pe de oparte, dezavuau lucrările istoricilor şi sociologilor din România, iar pe de alta, preconizau elaborarea şi editarea de către savanţii sovietici a unor numeroase lucrări ce trebuiau să reflecte „corect” problema Basarabiei, relaţiile ruso- şi sovieto-române.

În prima etapă a acestei confruntări (anii 1965-1975), abordările istoricilor din RSR erau considerate asemănătoare celor „burgheze” şi calificate drept „revizioniste”, „naţionaliste” şi antisovietice.

În a doua etapă (anii 1976-1981), apogeul confruntării, ele erau percepute drept „pretenţii teritoriale faţă de URSS”. În această etapă, confruntarea istoriografică a fost dublată și de o confruntare diplomatică, intensificându-se presiunile diplomatice ale URSS pentru a „convinge” Bucureștiul să renunțe la propriile abordări și să recunoască existența „limbii moldovenești” și a „națiunii moldovenești” independente de limba și națiunea română.

În etapa a treia (anii 1981-1986), istoriografia sovietică a fost mobilizată pentru combaterea ,,noii concepții istorice” din R.S.R. și a „falsificărilor sociologilor români”. În etapa a patra (anii 1986-1989), în condițiile „restructurării” inițiate de M. Gorbaciov, de PCUS și PCM, nu s-au mai inițiat campanii propagandistice care să vizeze direct conducerea și istoriografia din R.S.R., aparatul de partid sovietic din R.S.S.M. a fost mobilizat să apere, „până la ultimul cartuș”, moldovenismul antiromânesc – sensul activității și esența misiunii speciale a PCM în Basarabia.    Efectele acestui război propagandistic perpetuu al URSS, care i-a vizat pe românii din R.S.R., dar, mai ales, pe cei din RSSM, s-au resimţit acut şi se vor mai resimţi în mentalitatea populației și a clasei politice, determinând parcursul sinuos al Republicii Moldova spre libertate, democraţie şi valorile naţionale.