Gândire magică și societate în România (secolele XVII-XX)
Organizator:
CS II Dr. Marius Eppel, Centrul de Studiere a Populaţiei, Universitatea Babeş-Bolyai
I.
Vineri, 26 august 2016, orele 09:00-11:00
UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, parter,
Sala E. Pop
Moderatori : CS III Dr. Elena Bărbulescu, CS II Dr. Marius Eppel
Prezintă:
Cătălina-Tatiana Covaciu (masterand, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie)
Prezența diavolului în lumina proceselor de vrăjitorie din Clujul premodern (secolele XVI-XVIII)
Reprezentarea clasică a vrăjitoriei, așa cum a fost ea denunțată și reprimată în Europa târziu medievală și premodernă, combină mai multe teme: practicarea maleficiilor, pactul cu diavolul și participarea la sabatul demonic, vrăjitoria fiind echivalată din acest motiv cu erezia. În procesele de vrăjitorie occidentale, precum și în imaginarul contemporanilor acestora, diavolul este o figură omniprezentă, seducător irezistibil, custode al lumii materiale, ale cărui succese se datorează degradării morale a societății creștine, ce atrage răzbunarea Creatorului. Pentru spațiul Europei central-răsăritene, cercetările au demonstrat o influență redusă a demonologiei occidentale, direct proporțională cu o intensitate mai scăzută a persecuțiilor. Abordând o temă foarte prezentă în istoriografia occidentală și central-europeană, această cercetare propune o sondare a celor 88 de procese judecate de municipalitatea clujeană între anii 1564-1743, în vederea explorării prezenței diavolului și reflectării asupra sensului acordat acestei prezențe de către diferiții actori ai proceselor. Inevitabil, se va face referire la interferența dintre societate, practica juridică și discursul religios, în încercarea de a oferi o perspectivă asupra manierei în care oamenii premoderni se raportau la sistemul de referință oferit de Biserică, a soluțiilor pe care le găseau pentru a face față provocărilor vieții, precum și a raportului cultural dintre autorități, acuzați și martori. În acest context vor fi integrate aluziile demonice, analizându-se ponderea acestora în construirea imaginii vrăjitorului, atât din punctul de vedere al anchetatorilor, cât și al părților implicate în procese. Mai mult decât atât, va fi urmărită măsura în care evocarea diavolului contribuie la retorica acuzării; în condițiile profilării unor rechizitorii complexe – denunțând o gamă largă de delicte, de la îmbolnăviri fatale, la furt și până la blasfemie – atitudinea antisocială a acuzaților se confundă cu un afront adus legilor divine. Se va încerca, așadar, clarificarea efectelor prezenței diabolice asupra percepției privind destabilizarea ordinii sociale, indisolubil legată de cea religioasă.
CS Dr. Andrea Fehér (Societatea Muzeului Ardelean, Universitatea Babeș-Bolyai)
Procese de vrăjitorie în Clujul secolului al XVIII-lea
În prezentarea de față ne propunem să schițăm pe scurt principalele caracteristici ale proceselor de vrăjitorie din Clujul secolului al XVIII-lea. Vom urmări pe de o parte să definim arhetipul vrăjitoarei, pe de altă parte să prezentăm cadrul legal al proceselor. Ancheta noastră se bazează pe documentele produse de către curtea laică a orașului, anume pe prelucrarea proceselor din Protocoalele de judecată. În materialul studiat am regăsit 11 procese de vrăjitorie (1711-1765) din care trei cazuri s-au soluționat prin condamnare la moarte. Vom urmări să identificăm motivele pentru care restul acuzatelor au reușit să supraviețuiască, prezentând metamorfoza sistemului juridic ardelean, anume patentele și legile celor doi domnitori Habsburgici, Maria Tereza, respectiv Iosif al II-lea, care, influențați de elita medicală iluministă vor reuși să pună capăt exceselor de zel ale tribunalelor provinciale. Într-un final dorim să schițăm și principalele caracteristici ale vrăjitoriei ardelene, care se diferențiază în mod cert de cea vest-europeană, având un caracter pragmatic extrem de pronunțat: anume majoritatea femeilor pe care urmează să le prezentăm erau moașe, bătrâne care se pricepeau la pregătirea diferitelor alifii și leacuri, ori persoane care prin comportamentul lor perturbau ordinea publică a orașului. Puteri paranormale precum invizibilitatea, proiecțiile astrale apar extrem de rar, iar când sunt aduse în discurs au menirea de a asigura succesul sau de a încorona un proces lung cu caracter moralizator.
Dr. László Pakó (Societatea Muzeului Ardelean, Institutul de Cercetare)
Dorința de răzbunare și interesul material naște vrăjitoare. Procuratorul Gheorghe Igyártó și procesele de vrăjitorii din anii 1580, din Cluj
Cercetarea vrăjitoriei și a fenomenelor adiacente temei cunoaște mereu rezultate noi, în ceea ce privește însă conturarea activității și a motivațiilor vânătorilor de vrăjitoare, care au îndeplinit un rol crucial în evoluția persecuțiilor, investigațiile sunt încă foarte lacunare. Cunoaștem mai multe astfel de personaje marcante ale lumii premoderne: Matthew Hopkins din Anglia secolului al XVII-lea sau aceia care și-au sintetizat experiențele practice în tratate de demonologie (Heinrich Kramer, Henri Boguet, Pierre de Lancre, etc.). În cazul vânătorilor de vrăjitoare care însă au activat pe teritorii mai restrânse, acțiunile lor având impact mai cu seamă la nivelul unor comunități locale sunt necesare cercetări mai aprofundate pentru a putea dobândi o vedere de ansamblu asupra variatelor interese care (sub pretextul luptei împotriva răului) constituiau de fapt cauza reală a persecuțiilor. În urma acestor cercetări și dinamica respectiv particularitățile persecuțiilor diferitelor regiuni ar fi mai evidente. Pentru a contura în detalii o astfel de carieră, cercetarea (dincolo de izvoarele legate strict de procesele de vrăjitorie) trebuie să investigheze toate aspectele posibile ale unei cariere. În demersul nostru propunem prezentarea persoanei și a activității lui Gheorghe Igyártó de la sfârșitul secolului XVI din Cluj, un personaj care prin faptele sale a influențat în mod decisiv evoluția persecuției vrăjitoarelor din Cluj, dar și întreaga activitate de judecată a orașului. Vom aborda diferitele aspecte ale activității sale de procurator, trasând acele oportunități, provocări și dificultăți, care au definit o carieră de procurator în epoca premodernă, încercând astfel să identificăm posibilele cauze și intenții care au dus la procesele de vrăjitorie din anii 1580 și care au amplificat și întărit acuzațiile de vrăjitorie din perioada menționată, perioadă cu procese de vrăjitorie peste media clujeană.
Prof. Univ. Dr. Lavinia Betea (Universitatea ”Aurel-Vlaicu” din Arad)
Erezii și ,,vânători de vrăjitoare” în regimul comunist
Ideologia comunistă s-a vrut a fi o credință dogmatică și universală. Primul regim comunist, instituit în Rusia, a abordat respectarea statutului partidului în registrul tratării ereticilor de către Inchiziția creștină. Cominternul fondat, în 1919, la Moscova și-a arogat prerogativele păstrării purității dogmei asupra celorlalte partide comuniste din lume, înființate ca secții ale Partidului Comunist Bolșevic. Adepți ai acestora au fost învinuiți de erezii precum fracționism, naționalism, troțkism, deviere de dreapta, deviere de stânga etc. Serviciile special sovietice au funcționat, în aceste cazuri, ca o veritabilă Inchiziție. Au împrumutat din practicile acesteia prezumția de vinovăție, ,,punerea în probă” prin tortură, condamnarea la moarte pe baza ,,mărturiei” acuzatului etc.
,,Vânătorile de vrăjitoare” și eretici au continuat și în a doua jumătate a secolului XX în țările sovietizate. Mai vechilor erezii li s-au adăugat nume noi, precum titoism și cosmopolitism. Iar ,,afacerea meditația transcedentală” (1982) din România a fost un caz deosebit de ,,excomunicare”.
Prof. Univ. Dr. Otilia Hedeșan (Universitatea de Vest din Timișoara)
Strigoiul în credințele românești. Între magic și emblematic
Strigoiul este o reprezentare emblematică pentru sistemul de credințe românești. Imaginea sa densă poate fi restituită dintr-o bibliografie amplă și eterogenă, dintr-o serie de povestiri de dimensiuni și de complexități diferite precum și dintr-o cazuistică din ce în ce mai bogată și mai prolixă, care iese la lumină în ultimele decenii.
Pe baza studiului acestor date se pot identifica și descrie o serie de structuri rituale și magice care se referă la configurarea relațiilor familiale și sociale în satele românești tradiționale. De asemenea, aceste date pun în lumină, uzând de o serie de coduri retorice specifice oralității folclorice, un imaginar tradițional referitor la viață și moarte, la seninătate și spaimă, la dragoste și răzbunare etc.
Dezvoltate în general ca subiecte aplicate, cu funcție de identificare a comunităților tradiționale sătești, locale, familiale etc., povestirile despre strigoi au îndeplinit, în condiții concrete, funcții diverse. Ele pot fi, fie secrete de familie, fie povestiri spuse în mod deliberat tuturor pentru a avea funcții terapeutice, fie povestiri cu caracter horror, fie narațiuni moralizatoare etc.
Pe măsura apropierii de prezent, în condițiile interferării lor cu subiectele de tip popular culture din filmele cu vampiri sau din cele din pleiada motivului Dracula, strigoiul se transformă și într-o reprezentare cu caracter emblematic, cu referință generală, națională.
Mihai Deheleanu (Profesor, Școala Gimnaziala Nr. 2 ,, Nestor Oprean”, Sânnicolau Mare)
Strigoiul in mentalitatea magica a poporului roman
Moartea a fascinat prin misterul ei, încă de la începuturile civilizaţiei, deoarece moartea, eternul blestem al viului, este o realitate biologică, sociologică, cosmologică şi existenţială.
Dorinţa de nemurire, generată de teama de moarte a împins omul la cele mai incredibile soluţii de tratare sau păstrare a trupului, sub o formă sau alta, dublată de credinţa într-o existenţă post mortem. Transformările pe care le suferă trupul după moarte depind atât de cultura şi tradiţia unei populaţii, de riturile şi credinţele moştenite, dar şi de mediul înconjurător, respectiv clima şi solul. Indiferent de zona geografică, de perioada istorică sau de cultura unui popor, credinţa în existenţa sufletului este universală. În funcţie de aceasta şi de nevoile din lumea de dincolo, trupul suferă o serie de transformări menite să ajute sufletul la atingerea destinaţiei finale. Strigoii sunt sufletele năpăstuite ale unor anumiţi oameni, care nu-şi află odihna în timpul nopţii, ci urmând o soartă groaznică, merg de neliniştesc somnul şi viaţa cunoscuţilor lor şi fac anumite fapte ce le sunt dictate de însăşi fiinţa lor necurată. Strigoii se nasc ca orice copil, dar ei sunt recunoscuți la naştere, deoarece au pe cap o tichie sau căiţă, iar pe corp o cămaşă. Un astfel de copil e născut de o femeie, care fiind însărcinată a băut apă necurată, în care un drac şi- a lăsat balele sau care a ieşit noaptea cu capul gol. Strigoi se mai nasc din copii nebotezaţi, sau care mor uciși de mama lor şi din toţi copiii care n-au fost crescuţi cum trebuie. Se mai nasc din oamenii care s-au vândut Diavolului şi care îşi fac singuri moartea.
II.
Vineri, 26 august 2016, orele 15:00-17:00
UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, parter,
Sala E. Pop
Moderatori: Prof. Univ. Dr. Otilia Hedeșan, CS II Dr. Marius Eppel
Prezintă:
Dr. Sandra Hirsch (Universitatea Babeș-Bolyai)
Vampirism și vrăjitorie. Credințe magice din Banatul habsburgic în lumina unei anchete din anul 1728
La începutul secolului al XVIII-lea, Banatul era cucerit de la otomani și anexat teritoriilor Casei de Austria. Ca urmare, un model nou de stăpânire încearcă să se impună asupra diversității etnice a supușilor din provincie. Administrația începe implementarea unor măsuri de îmbunătățire a condițiilor de viață, a economiei, a educației, de refacere fizică a așezărilor, în paralel cu aducerea coloniștilor din lumea germană. În tot acest timp, satele ”autohtonilor” (sârbi, români etc.) reprezintă o provocare pentru noua conducere. Credința în existența vampirilor, moroilor sau vrăjitoarelor contravine sensului dezvoltării dorit de Habsburgi. Adesea autoritățile sunt puse în fața unor situații pentru care nu au un răspuns legal pregătit: în Banatul secolului XVIII se mai practică dezgroparea cadavrelor celor considerați ”nemorți”, arderea lor sau alte obiceiuri.
În anul 1728, într-un sat din districtul Vârșeț, o femeie bătrână devine, în ochii consătenilor săi, cauza pentru numeroasele morți ce se petrec în câteva luni; pe scurt, oamenii o acuză că ar fi ba vrăjitoare, ba vampir. O comisie de judecată alcătuită la ordinul Administrației de la Timișoara începe un lung interogatoriu. Scopul nostru este să descoperim care ar fi cauza gravelor acuzații, dacă suspecta se încadrează în tiparul celor ce riscă să fie stigmatizați, ce înțeleg martorii prin ”vampir”, ”vrăjitoare” și, în final, dacă se poate desprinde un fir logic al narațiunii, descărcat de credințele magice de odinioară. Majoritatea mărturiilor despre astfel de fenomene sunt transmise prin cuvintele unor specialiști dinafara lumii acestor sate (medici sau funcționari trimiși să scrie rapoarte); această audiere, însă, este importantă pentru că prin ea avem acces nemijlocit la mentalitatea și cotidianul personajelor vremii.
CS III Dr. Elena Bărbulescu (Academia Română, Cluj-Napoca)
“Du-te c-atat eşti de facutăă!” Făcături şi boli în ruralul transilvan la sfârşitul secolului al XX-lea
Mai cred oamenii în magie la începutul secolului al XXI-lea? A reusit epoca modernă să-i ofere postmodernismului absenţa magiei, a “vrăjurilor”, a “făcăturilor”? Comunicarea de faţă încearcă să pună în discuţie jocul aparenţelor şi esenţelor legate de magie rezultate dintr-o cercetare de teren pe tema sănătăţii în mediul rural contemporan transilvan. Însă nu este vorba numai despre sănătate în general, ci în special despre cea a femeilor. Modul în care o bună parte dintre femeile din mediul rural îşi explică fie apariţia fie persistenţa unor probleme de sănătate implică mai mulţi factori, care contribuie la rezolvarea problemei de sănătate sau dimpotrivă la agravarea acesteia. Ceea ce rememorează aceste femei repune în prim plan dimensiunea de gen.
Georgel Marius Nistor (masterand, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie)
Terapia prin descântec în Țara Maramureșului și Țara Oașului
Medicina populară are principalul obiectiv de a vindeca individul de anumite boli. Conform credinței populare, bolile provin de la diavol sau de la duhurile necurate. Descântecul este principalul procedeu la care recurge medicina populară. Descântecul reprezintă formula orală de cele mai multe ori conturată într-o formă lirică, cuprinzând un întreg complex magic în cadrul căruia sunt recitate formulele magice. Acesta își are originea în ritmul universului biologic. Substanțele și obiectele utilizate în cadrul descântecului provin din cele trei regnuri: regnul anorganic, regnul vegetal și regnul animal. Agenții magici sunt cei mai des utilizați în magia medicală: ierburile, apa, sarea, tămâia, ouăle etc. Cele mai utilizate remedii empirice și folosite în medicina populară sunt amestecurile de plante, frecțiile cu undelemn și băile cu apa în care au fiert ierburile. Prin intermediul agenților magici se conturează ciclicitatea naturii în procesul de preparare a medicinei populare. În ceea ce privește imaginea persoanelor care practică descântecul, acestea sunt ființe cărora oamenii le atribuie puteri supranaturale, care aveau legături cu diavolul, pe care uneori îl combăteau, iar alteori lucrau în slujba lui. În zonele rurale unele persoanele în vârstă sunt cunoscute sub de numirea de descântătoare.
Astfel, principalele boli care se vindecă prin descântec sunt următoarele: deochiul, buba rea, mătricile, speriatul, albeața la ochi, uima etc. Prin urmare, terapia prin descântec s-a conservat în mentalitatea populară și a fost transmisă de la o generație la alta printr-o formulă orală sau scrisă.
Dr. Dana-Emilia Câmpean (Universitatea Babeș-Bolyai)
Moașe și moșit în timpuri demult apuse
Moașa, baba, doftoroaia satului, uneori descântătoare și vrăjitoare, este una și aceeași femeie – cea care participă, prin intermediul practicilor și aptitudinilor cu care este înzestrată și pe care le-a moștenit din moși strămoși, la cele mai importante evenimente din viața omului. Este imparțial să spunem că este prezentă numai la naștere, deoarece moașa este un personaj omniprezent în viața satului, comunității din care face parte, atât datorită profesiunii pe care o deține, de moașă, dar și datorită îndeletnicirilor pe care le practică. În mediul rural, unde, de cele mai multe ori nu există măcar un doctor, ea deține funcții bine trasate, recunoscute și respectate de societate. La jumătatea secolului al XIX-lea, familia românească respectă cu strictețe normele sociale și religioase; același lucru îl putem spune despre moașa empirică, cea care, la rândul ei, onorează tradițiile și obiceiurile, păstrate și transmise din generație în generație – meseria ei este transmisă din mamă în fiică, sau nepoată, în funcție de situație. În general, moașă devenea o femeie măritată, care a trecut prin greutățile vieții și ale nașterii, nu o fată bătrână, necăsătorită, doritoare mai degrabă a bărbaților celor din jurul ei. În prezentarea noastră vom înfățișa activitățile moașei din Transilvania secolului al XIX-lea. Vom aduce în discuție practicile, descântecele, ritualurile și chiar vrăjitoriile la care apelează atunci când este chemată să ajute la naștere. Deoarece nu este vreun secret modul în care ajută femeia să nască mai repede, îi descântă de deochi, ei și pruncului, sau cum o veghează până își revine, timp în care are grijă de casă și cel mic.
CS I Dr. Tudor Sălăgean (Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca)
Transilvania – Terra Magica?
Descrisă de scriitorul irlandez Bram Stoker (1847-1912) ca fiind un spațiu în care „s-au adunat toate superstițiile cunoscute în lume”, Transilvania se bucură de o excepțională reputație în lumea amatorilor de magie, vrăjitorie, ezoterism și mistere de orice fel. Dacă autorii secolului al XVIII-lea asociau această provincie cu comorile fabuloase și cu diferite credințe legate de acestea, scriitorii din secolul al XIX-lea se refereau la vampiri și la solomonari, la plante și la locuri încărcate de magie. Lui Klingsor, suprem maestru al magiei negre din poemul german medieval Parzifal, i s-a atribuit acum o origine transilvăneană, iar Bram Stoker a făcut celebră, prin intermediul romanului Dracula, nu doar figura nemuritoare a contelui vampir, ci și Solomanța (The Scholomance), legendara școală magică condusă de Diavolul însuși, a cărei reputație în lumile imaginare s-a amplificat considerabil în perioada care a urmat. Există, oare, vreo justificare istorică pentru această interesantă (și, în ochii unora, oarecum îndoielnică) reputație a Transilvaniei? Are acest renume vreo legătură cu civilizația acestei provincii, sau este o simplă invenție a autorilor de literatură fantastică? Cum s-a ajuns la formarea unei asemenea imagini? Sunt întrebări cărora vom încerca, pe baza informațiilor documentare existente, să le oferim un răspuns în cadrul acestei comunicări.