Evoluția statului român în secolele XIX-XX

 Sâmbătă, 27 august 2016, orele 15:00-17:00 

UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1, 

Sala Lucian Blaga

Organizatori secțiune: 

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean, Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale

C.S III Dr. Dumitru-Cătălin Rogojanu, Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva,

Asist. Univ. Dr. Cosmin-Ștefan Dogaru, Universitatea din București, Facultatea de Științe Politice, 

Moderator: 

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean, Facultatea de Științe Sociale, Universitatea din Craiova

Prezintă:

Prof. Univ. Dr. Habil Sorin Liviu Damean (Universitatea din Craiova)

Instituirea sistemului parlamentar bicameral în România modernă

Studiul de faţă abordează instituirea sistemului parlamentar bicameral prin Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864 şi Constituţia din 1866. Sunt analizate împrejurările istorice ale instituirii sistemului parlamentar bicameral, opiniile oamenilor politici ai vremii, organizarea şi funcţionarea Parlamentului bicameral. În egală măsură, este întreprins şi un studiu comparativ în ceea ce priveşte prevederile celor două acte cu caracter constituţional, cel din 1864 şi cel din 1866. Dacă în 1864 sistemul parlamentar bicameral a fost introdus din iniţiativa şi voinţa lui Alexandru Ioan Cuza, Senatul fiind alcătuit din membri de drept şi membri numiţi direct de Domn, în Constituţia din 1866, în urma unui acord între monarh şi reprezentanţii naţiunii şi potrivit unui compromis între forţele politice ale vremii, Senatul va avea în componenţa sa membri de drept şi membri aleşi prin vot cenzitar în cele două colegii electorale, cu o autonomie şi atribuţii mult extinse faţă de perioada anterioară. Sistemul parlamentar bicameral în forma instituită în 1866, cu anumite modificări, adoptate în 1884, în privinţa colegiilor electorale, îşi va demonstra viabilitatea şi funcţionalitatea până la adoptarea noii Constituţii din 1923, când va suferi noi modificări determinate de introducerea votului universal.

Asist. Univ. Dr. Cosmin-Ștefan Dogaru (Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Politice)

Presa din România în perioada 1895-1914: Alternanța la guvernare între Partidul Național-Liberal și Partidul Conservator

Presa a constituit în perioada domniei lui Carol I un instrument de informare, dar și de atac, încurajându-se libertatea presei, stipulată în Constituția de la 1866. În acei ani, presa poate fi considerată un indicator pertinent prin care se poate măsura activitatea vieții politice românești, fiind dezbătute o serie de subiecte sensibile, în special, alternanța la putere între cele două partide de guvernământ: Partidul Național-Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880).

Cercetarea de față își propune să analizeze modul în care alternanța la guvernare între Partidul Național-Liberal și Partidul Conservator a fost ilustrată în presă în perioada 1895-1914, reprezentând ultima etapă a domniei lui Carol I, moment în care se ajunge la stabilizarea sistemului bipartidist românesc. În tratarea problematicii noastre, ne-am propus să utilizăm ca metode de lucru: analiza critică a surselor studiate şi compararea acestora; totodată, prezentarea şi analiza evenimentelor istorice. Intenția noastră este de a prezenta anumite articole relevante din presa vremii, analizând diferite aspecte ce țin de mecanismul alternanţei la guvernare între liberali şi conservatori.

În consecință, demersul nostru, la fel de actual și în prezent, susținut de fapte istorice, însă analizate din registrul științei politice, va încerca astfel să răspundă unei provocări științifice ce ține de o etapă importantă în evoluția statului român modern.

CS II Dr. Liviu Brătescu (Academia Română, ”Institutul A.D. Xenopol”, Iași)

„Jocurile” modernizării în viaţa politică românească (1895-1899)

Ne-am obişnuit să considerăm că viaţa politică românească de după anul 1888, sfârşitul marii guvernări liberale, a fost una caracterizată de căutări și confruntări politice; cu toate acestea aceeaşi perioadă s-a remarcat şi prin dezbateri și inițiative legislative importante, care au contribuit în mod real la continuarea procesului de modernizare al societății românești. Guvernarea liberală începută în anul 1895 arăta tuturor celor interesaţi de fenomenul politic faptul că, în ciuda diferitelor disensiuni interne, familia liberală structurată destul de greu în jurul lui D.A. Sturdza, după 1891 dovedea nu doar determinare, ci și o anumită viziune cu privire la reformele de care România avea nevoie.

Performanţa guvernamentală obţinută de echipa ministerială, care avea ca dirijor pe D.A. Sturdza nu-l scutea pe liderul liberal de o multitudine de reproşuri din partea unor colegi de partid, dar şi în mod evident a adversarilor politici, toate acestea vizând acţiuni desfăşurate de guvernul liberal în plan extern, dar şi a unor demersuri iniţiate în planul politicii  interne. Printre reproşurile formulate la loc de frunte se afla încurajarea de către D.A. Sturdza în special a unor practici politice cum ar fi constituirea unor grupuri de susţinători politici, dar şi din zona economică, care-i asigurau sprijinul politic şi financiar. O provocare la fel de mare căreia trebuie să-i facă faţă, acum, primul ministru liberal era aceea a menţinerii în cadrul Triplei Alianţe, în condiţiile în care asocierea politică a României la Germania şi Austro-Ungaria rămânea în continuare un secret pentru opinia publică românească, iar problema naţională din Transilvania exercita indirect o presiune tot mai mare asupra diplomaţiei româneşti. Toate aceste provocări au fost depăşite în primul rând datorită faptului că treptat la nivelul Partidului Naţional Liberal se forma o nouă generaţie politică, care demonstrează în clipa în care ajunge în poziţii guvernamentale determinare, energie şi nu în ultimul rând viziune cu privire la direcţia pe care trebuia s-o urmeze România.

Lect. Univ. Dr. Mihai Ghiţulescu (Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Sociale)

 O schiţă analitică a bicameralismului românesc interbelic

Bicameralismul este considerat, în general, în istoriografie, una dintre caracteristicile fundamentale ale sistemului politic românesc din perioada monarhiei constituţionale. Cu toate acestea, dincolo de controversele începutului, i se acordă destul de puţină atenţie. Este discutat vag, descriptiv şi fără detalii. Se reţin aspecte structurale şi mai puţin funcţionale. După Marea Unire, bicameralismul era considerat, pe bună dreptate, tradiţional şi a continuat să funcţioneze, în ciuda faptului că raţiunile care determinaseră instituirea sa nu mai erau de actualitate. Chiar la o privire rapidă se poate observa o disproporţie în activitatea celor două camere, centrul decizional şi de dezbatere reprezentându-l Adunarea Deputaţilor, în vreme ce Senatul părea redus la un rol formal, de multe ori, chiar decorativ. Bicameralismul românesc interbelic a fost, fără îndoială, unul slab. Dar această constatare a unei evidenţe nu este suficientă pentru explicarea sistemului politic. Lucrarea de faţă îşi propune o aplicare a modelelor de analiză din ştiinţele politice (împrumutate, în principal, de la Arend Lijphart) la cazul particular românesc. Astfel putem observa gradul de (a)simetrie (modul de desemnare, mandatul, atribuţiile formale şi efective ale celor două camere), (in)congruenţă (modul de reprezentare a electoratului) şi inegalitate al bicameralismului românesc, în comparaţie cu alte modele europene ale vremii. Corelat cu alte aspecte politice, indicele bicameralismului contribuie la crearea unei imagini mai cuprinzătoare şi coerente a sistemului politic naţional şi a poziţionării sale în rândul democraţiilor interbelice.

CS I Dr. Silviu B. Moldovan (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Academia Română, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, Iaşi)

Percepţii şi reconsiderări ale moştenirii simbolice a interbelicului românesc în confruntările politice dintre 1948-1968

În prima parte a perioadei de referinţă, dominată evident de confruntarea violentă generată de comunizarea forţată a societăţii româneşti şi de persistenţa, până în 1958, a grupurilor de rezistenţă armată, percepţiile asupra perioadei intebelice au oscilat între diabolizarea acesteia, în cadrul propagandei guvernamentale şi idealizarea acestuia, de către majoritatea rezistenţilor şi opozanţilor. În particular, unii din rezistenţii care suferiseră nedreptăţi în perioada interbelică o revalorizează fără rezervă, ca alternativă onirică la realităţile mult mai dure ale represiunii politice şi ocupaţiei sovietice. Interbelicul şi revenirea la valorile acestuia (inclusiv la monarhie) era cultivat şi ca o modalitate de garantare a redonbândirii independenţei şi demnităţii naţionale.

În contextul dat, au existat inclusiv tentative ale celor suspectați de autorităţi de a-și adapta pozițiile publice, prin compatibilizarea formală a acestora cu obiectivele asumate de regim. Nu au lipsit nici strategiile mai complexe de a „infiltra” în secret instituțiile statului cu adepți apropiați ai rezistenţilor, în scopul promovării „la vedere” a ideilor contestatare și a ajutorării legale a celor care „forțau” integrarea profesională, în pofida „dosarului personal” neconvenabil. În aceste cazuri, simpatizanţii (pe plan politic şi/sau cultural) ai interbelicului utilizau procedee de camuflare a adevăratelor lor credinţe (ceea ce constituie o provocare pentru cercetătorul de azi, care poate fi relativ facil sedus de aparenţe).

Începutul deceniului al şaptelea aduce, ca urmare a reorientării generale a politicii externe a României şi a liberalizării interne, o modificare spectaculoasă a atitudinii „nostalgicilor” interbelicului faţă de autorităţi. Nu puţini dintre foştii deţinuţi politici atribuiau chiar guvernului comunist intenţii de revenire progresivă la valorile interbelice („Comuniştii au preluat şi pun în practică ideile pentru care noi am fost condamnaţi la închisoare”).

Din acest punct de vedere, considerăm că epilogul l-au constituit tendinţele de reagregare (reconciliere) naţională care au culminat în anul 1968, sub impulsul opoziţiei declarate a României împotriva invadării Cehoslovaciei şi a zvonisticii referitoare la iminenţa unei invazii sovietice şi în România.

Fără a fi o „piatră de încercare” pentru atitudinea persoanelor din guvernare sau din opoziţie, modul de raportare faţă de moştenirea interbelică a fost în mare măsură definitorie pentru disponibilitatea acestora de a achiesa la o anumită politică de reconciliere, care a fost, credem, avută în vedere, în limitele menţinerii regimului politic, la sfârşitul anilor `60.

Conf. Univ. Dr. Hadrian Gorun (Universitatea “Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu)

Reminiscențe totalitare și mituri politice în România postdecembristă

În lunile care au urmat evenimentelor din decembrie 1989, noul regim a inițiat unele măsuri menite să vină în întâmpinarea sensibilităților cetățenilor. Deciziile și măsurile întreprinse erau de natură să inculce opiniei publice falsa impresie a unei democratizări veritabile. În realitate, conducerea Frontului Salvării Naționale a procedat la o politică de schimbări “de fațadă”, operate cu intenția de a cosmetiza imaginea totalitarismului comunist sub masca unei așa-numite “democrații originale”. După ce au moștenit de la Partidul Comunist Român un vast și rigid aparat birocratic și de represiune, exponenții noului regim au tins să domine întreaga activitate politică (prin atribuirea unui rol pur formal opoziției) și să monopolizeze mijloacele de persuasiune, prin exercitarea controlului cvasi-complet asupra mass-media. De asemenea, este de menționat exercitarea violenței și a terorii polițienești împotriva celor care puneau sub semnul întrebării infailibilitatea noii conduceri. În perioada postdecembristă, s-au perpetuat deopotrivă unele mituri politice, valorificate cu asiduitate de regimul și ideologia comunistă, precum mitul liderului carismatic, mitul Salvatorului, ori mitul revoluției. Indubitabil, există o legătură indisolubilă între ideologie și mit, orice ideologie având un miez mitologic. Îndeosebi puterea apelează la mituri pentru a se legitima pe sine. Nu în ultimul rând, în regimurile nedemocratice și totalitare, puterea, în general, și liderii carismatici în special, stăpânesc foarte bine arta manipulării mulțimilor, speculând cu abilitate caracteristici definitorii ale acesteia (identificate de către Gustave Le Bon), precum impulsivitatea, credulitatea și iritabilitatea. Evenimentele de la începutul anului 1990 și, cu deosebire, răbufnirea de violență din iunie confirmă această stare de lucruri.

CS III Dr. Dumitru-Cătălin Rogojanu (Muzeul Civilizației Dacice și Romane, Deva)

Memorie și justiție morală în confruntarea cu trecutul comunist

După Revoluția din Decembrie 1989, în comprație cu alte țări foste comuniste din Europa Centrală și de Est, noua conducere a statului român nu a dorit, din motive ușor de dedus, să ia măsuri rapide de decomunizare și de tranziție transparentă spre o democrație veritabilă. Slaba dezvoltare instituțională și neîncrederea în clasa politică din România a depins și de felul în care politicienii s-au raportat la confruntarea cu trecutul comunist și la vechile metehne ale fostului regim.

Cu paletă variată de politicieni corupți, cu un proces al comunismului “ciuntit” de interese meschine și de lipsa viziunii și a curajului, dar care totuși a fost condamnat oficial în 2006, România stagnează din punct de vedere democratic. În acest sens, evoluția statului de drept, recunoașterea, blamarea și judecarea crimelor perioadei comuniste ar trebui să reprezinte un deziderat în sine. Dacă istoria o să consemneze faptele abominabile ale represiunii comuniste, prin intermediul memoriei, prin mărturisirea și mărturia lor, de către de cei care au suferit, acestea sunt retrăite și dezavuate. Justiția a fost înceată în procesul comunismului, iar în acest moment și pe viitor putem vorbi doar despre o dreptate morală făcută foștilor deținuți, o mulțumire parțială ce lasă loc de speranță.