Comunităţile istorice româneşti din vecinătatea României. Istorie şi perspective

Organizator și moderator secțiune:

CS Dr. Maria Berényi, Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria, Budapesta

Prezintă:

I.     

 Joi, 25 august 2016, orele 15:00-17:00 

 UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1, 

Sala F. Ştefănescu Goangă

CS Dr. Eugen Cernenchi (Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei)

Evoluţia relaţiilor moldo-tătare în secolul al XVI-lea, în lumina izvoarelor ruse

Studierea istoriei relaţiilor româno-tătare dobândeşte noi dimensiuni, dacă la utilizarea izvoarelor interne româneşti se adăugă şi cunoaşterea celor străine. Efectuând investigaţii în Arhiva Rusă de Stat a Actelor Vechi, am reuşit să adunăm o serie de informaţii, referitoare la raporturile moldo-tătare în secolul al XVI-lea. Toate documentele fac parte din Fondul 123, Relaţiile Rusiei cu Crimeea, compus din 82 de dosare. Fiecare dosar cuprinde câte un volum de aşa numitele „Posol’skie knighi” (Cărţile soliilor), în cazul nostru este vorba despre cărţile Departamentului soliilor (Posolskii prikaz), compuse din copii ale documentelor legate de activitatea soliilor ruse în Hanatul din Crimeea şi a soliilor tătare în Rusia.

Până în prezent au fost publicate integral doar primele 5 dosare. Din celelalte au fost publicate sporadic diverse documente. Diplomaţia moscovită era permanent interesată de evenimentele care se petreceau în Ţările Române şi în Imperiul Otoman. Solii ruşi care veneau în Hanatul Crimeei colectau astfel de informaţii, această obligaţie figurând şi în instrucţiunile pe care le primeau de la conducătorii Departamentului solilor.

Varietatea şi felul ştirilor pe care le transmit aceste documente sunt în măsură să suscite interes pentru studierea mai multor aspecte ale relaţiilor româno-tătare. În cea mai mare parte această informaţie este verificabilă şi de alte izvoare din epocă şi le completează. În acelaşi timp, din şirul extraselor pe care le prezentăm noi, un element nou îl reprezintă cele care fac referinţă la plăţile exercitate de Ţara Moldovei, Hanatului din Crimeea, aducând estimări cantitative foarte importante, reflectând şi caracterul acestor plăţi. Astfel în cât, către a doua jumătate a secolului al XVI-lea ele capătă un caracter regulat, plătite anual.

Drd. Jasmina Glisic (Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie), Drd. Ivica Glisic (Universitatea din București)

Bisericile și clerul din Serbia de Nord-Est

În Serbia de Răsărit un procent important al populației este de etnie românească. Românii se găsesc în patru județe: Negotim, Zajecar, Pozarevac si Cuprija. Dacă sau nu preoții români au trăit și au ținut serviciul în limba română, putem vedea aceasta din raportul lui Eksarh Maksim Radkovici din anul 1734, precum şi din recensământul turcesc din anul 1741.

După anul 1833, regiunea Timoc a fost alipită Serbiei, condusă de Milos Obrenovic. Acesta era conștiet de importanța bisericii ca instituție și sprijin al statului, așa că au fost făcute toate eforturile pentru autonomizarea bisericii sârbești și formarea eparhiei Timocului. Chiar dacă relația dintre cneaz și români a fost foarte corectă, este clar că se aspira spre omogenizarea țării, ceea ce presupunea întărirea elementului național din interiorul statului sârb nou-înființat.

Micșorarea numărului de preoți români și instalarea în locul lor a preoților sârbi școliți, a reprezentat primul pas spre asimilarea românilor, prin intermediul bisericii. Întemeierea Regatului sârbilor, croaților și slovenilor sporește agresivitatea politicii de asimilare după încheierea Primului Război Mondial. Pe timpul Iugoslaviei comuniste, Biserica a fost într-o poziție de neinvidiat. Totuși, se pare că românii din Serbia de Răsărit, în ciuda politicii de asimilare prin intermediul școlii, armatei, mediilor; nu și-au pierdut în totalitate identitatea. Apariția preotului Bojan Aleksandrovic reprezintă speranța pentru restaurarea slujbelor în limba maternă în Serbia de Răsărit.

Conf. Univ. Dr. Habil. Ion Gumenîi (Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău)

De la general la particular. Politica religioasă a Imperiului Rus în Basarabia

Ca şi în cazul politicii de rusificare, şi în situaţia celei religioase pentru Imperiul Rus, este specific de a vorbi de ,,politici”, deci la plural şi nu la singular. Specific pentru Imperiul Rus este promovarea în imensitatea spaţiului său a diferitelor politici religioase în diferite zone, în dependenţă de componenţa etnică şi evident de cea confesională a regiunii.

Tocmai din aceste considerente, liniile directorii promovate de către Curtea Imperială de la Sankt-Petersburg nu erau respectate cu strictețe în toate ținuturile imperiului, cum  este cazul Basarabiei. Se poate afirma chiar că unul dintre principiile anunţate de către statul rus, „Ortodoxie, Autocraţie şi Poporanitate” în caz de necesitate în spaţiul dat a fost încalcat. Din aceste considerente o radiografiere a raporturilor dintre Stat şi Biserică, pornind de la confesiunea dominantă, cea ortodoxă, şi continuând cu alte minortăţi religioase (romano-catolică, protestantă, armeană, ş.a.) şi denominaţiuni (molocani, scopiţi, subotnici ect.) în raport comparativ centru-periferie ni se pare ca fiind o cercetare apreciabilă. Esenţial este şi cuantizarea acelor factori ce au determinat evoluţia raporturilor între autorităţile ţariste, ca reprezentanţi ai statului şi diferitele comunităţi religioase din Basarabia; precum şi procesul opus a atitudinii diferitor colectivităţi religioase faţă de administraţia rusă, pe de o parte, şi puterea imperială, pe de alta.

Dr. Maria Berényi (Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria, Budapesta)

 Rolul unor fondatori ai Academiei Române în viaţa naţional-culturală românească din Budapesta

Academia Română, cel mai înalt for de cultură şi de ştiinţă din România, în acest an împlineşte 150 de ani de la înfiinţare. Prima titulatură adoptată pentru înalta instituţie academică a fost ,,Societatea Literară Română”, având ca principală misiune, conform regulamentului său de formare: ,,a) de a determina ortografia limbii române b) de a elabora gramatica limbii române; c) de a începe şi a realiza lucrarea dicţionarului român.“

 Academia Română, la începuturile sale, în 1866, conform dorinţei fondatorilor, e concepută ca instituţie academică a tuturor românilor, Societatea Literară Română chemând în rândurile sale 21 de membri fondatori, din toate provinciile şi spaţiile româneşti. După aprecierile unor oameni de seamă ai timpului (C.I. Istrati, L. Mrazec), „prin însuşi actul său de fondaţiune şi constituire, Academia cuprindea, de la început, pe reprezentanţii gândirii şi graiului românesc, tot ce România avea pe atunci mai ales şi mai nobil. Toate ţinuturile aveau solii lor în acest for al culturii integrale româneşti.

Deopotrivă, erau reprezentate atât Principatele, de curând unite, cât şi Ardealul şi Banatul, şi Bucovina, şi Basarabia, şi aromânii. Printre fondatori erau George Mocioni şi Vincenţiu Babeş din Banat, Alexandru Roman din Bihor, dar care locuiau la Budapesta; precum şi unul dintre cei doi macedoromâni fondatori, şi anume Dimitrie Cozacovici – locuit şi el timp îndelungat în capitala Ungariei.

Aceşti fondatori ai Academiei Române şi familiile acestora sunt incluşi în viaţa naţional-culturală românească din Budapesta. Mulţi membri ai coloniei române din Budapesta, precum şi aceşti fondatori sus-menţionaţi au donat Academiei Române mai multe cărţi şi manuscrise valoroase, referitoare la istoria românilor şi au recurs de multe ori la influenţa acesteia pentru susţinerea, în plan cultural, a românilor din Austro-Ungaria.

CS I Dr.  Viorel Achim (Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”, Bucureşti)

Proiecte româneşti cu privire la românii din Serbia, 1940-1941

Comunicarea trece în revistă studiile şi proiectele care se ocupă de românii din Serbia, elaborate în anii 1940-1941, la Institutul Central de Statistică şi în alte locuri. Iugoslavia, iar după aprilie 1941, Serbia, a fost ţara din sud-estul Europei cu cea mai numeroasă minoritate românească, iar guvernul Antonescu a acordat o anumită atenţie acestei populaţii.

Proiectele din anii 1940-1941 au propus diferite scenarii pentru cele două grupuri româneşti din ţara vecină (românii din Banatul sârbesc şi românii din Timoc), cel mai adesea fiind evocată formula schimbului de populaţie. În prezenta comunicare aceste proiecte sunt discutate în legătură cu politica guvernului român faţă de Iugoslavia (din aprilie 1941, faţă de Serbia). Se discută şi despre modul în care ele au influenţat politica externă a României în acei ani.

II.  

Joi, 25 august 2016, orele 18:30-20:00 

 UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1, 

Sala F. Ştefănescu Goangă

Asist. Univ. Dr. Lucian Turcu (Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie)

Între aspiraţii şi realizări. Organizarea ecleziastică a românilor greco-catolici din Ungaria după Primul Război Mondial

O problemă importantă care a apărut pe agenda Bisericii greco-catolice româneşti după ce graniţele României au fost consfinţite prin tratatele de pace de la Paris a fost cea a organizării comunităţilor de credincioşi rămase în afara fruntariilor ţării. Dintre toate comunităţile de credincioşi greco-catolici rămase în afara graniţelor României după încheierea războiului, atenţia cea mai mare a fost direcţionată de ierarhia Bisericii înspre românii de pe teritoriul statului maghiar. În total 17 comunităţi parohiale erau situate la vest de linia demarcaţională, ce separa România de Ungaria, în cifre fiind vorba de aproximativ 10.000 de etnici români de confesiune greco-catolică.

Pe lângă insatisfacţia cauzată de imposibilitatea de a nu-i avea sub autoritatea lor pe toţi păstoriţii de aceeaşi limbă şi credinţă cu ei, ierarhii Bisericii greco-catolice din România aveau un motiv suplimentar de îngrijorare faţă de soarta comunităţilor rămase pe teritoriul Ungariei. Este vorba despre ameninţarea legată de intensificarea maghiarizării acelor grupuri, pericol alimentat de frustrarea pierderilor teritoriale şi demografice pe care le-a suferit Ungaria prin tratatele de pace. Un procent însemnat din acele transferuri fiind făcute, după cum ştim, în favoarea României.

Pe acest fundal mai degrabă tensionat, în care intrarea în normalitate a relaţiilor diplomatice între cele două ţări vecine s-a făcut anevoios, fără ca suspiciunile reciproce să dispară în totalitate, s-au desfăşurat şi acţiunile arhiereilor români de a-i organiza pe credincioşii greco-catolici din interiorul Ungariei într-o structură instituţională menită a le apăra interesele confesionale şi etnice şi a-i pune la adăpost de ingerinţele care le puteau deforma identitatea religioasă.

Lucrarea noastră îşi propune să prezinte proiectele de organizare ecleziastică a greco-catolicilor români din Ungaria, gândite de ierarhia Bisericii Române Unite cu Roma, apelurile acesteia la factorii de decizie politică de la Bucureşti, memoriile înaintate Sfântului Scaun. Dar şi reacţiile mediilor politice şi ecleziastice maghiare, pe baza unor informaţii inedite, provenite din arhivele româneşti şi ale Sfântului Scaun.

Prof. Univ. Dr. Gabriel Moisa (Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Relații Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării)

Românii din Ungaria trianonică. Perspectivă istorică şi istoriografică

Efectuarea unui bilanţ retrospectiv asupra cercetărilor de istorie realizate de elita comunităţii româneşti din Ungaria se impune ca o necesitate, cu atât mai mult cu cât au trecut, iată, două decenii de la schimbările profunde petrecute în spatele fostei Cortine de Fier. Am considerat necesar acest demers din dorinţa de a investiga şi a inventaria principalele realizări ale acestui domeniu şi a avea o imagine de ansamblu asupra scrisului istoric, atâta cât a fost el, al românilor din Ungaria începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea (prima lucrare scrisă în limba română în arealul Ungariei de astăzi) până în prezent.

Asta cu atât mai mult cu cât cercetarea istorică a fost ruptă brutal de evoluţia generală a istoriografiei româneşti, fiind supusă altor canoane decât cele din interiorul României. Înainte de 1918 problematica blocului românesc din Transilvania şi Ungaria era aceeaşi, indiferent de aspect, iar istoriografia românească din acest spaţiu a mai făcut obiectul altor preocupări. După trasarea graniţei în urma Tratatului de la Trianon, destinele comunităţii, de o parte şi alta a frontierei, s-au modificat,. Iar pentru minoritatea românească rămasă dincolo de graniţa vestică a României a urmat un declin accentuat din toate punctele de vedere. În consecinţă, am analizat scrisul istoric al românilor din Ungaria după anul 1920. Cu toate acestea am investigat punctual şi lucrări, direcţii şi tendinţe existente în cercetarea istorică românească din Ungaria, precum şi nume care au activat începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, dar care în perioada interbelică şi-au continuat activitatea în Ungaria.

Demersul nostru este interesat de evoluția românilor rămaşi în imediata vecinătate vestică a frontierei româno-ungare după 1918, întrucât până în acel moment destinul comunităţii româneşti din Transilvania şi Ungaria a fost unul comun, fără diferenţe majore, iar traseul cultural al acestora a urmat aceeiaşi parametri.

 CS Dr. Carmen Albert (Muzeul Banatului Montan)

Alterităţi româno-sârbe la Congresul refugiaţilor (Timişoara 1930)

La 1 iunie 1930 a avut loc, la Timişoara, un mare eveniment relatat pe larg de întreaga presă bănăţeană şi căruia revista Banatul i-a dedicat un întreg număr: Congresul refugiaţilor români din Banatul Iugoslav.

Congresul a reunit întreaga pleiadă de intelectuali bănăţeni, elita politică şi fruntaşi ai românilor din Iugoslavia, având ca scop reglementarea problemelor românilor refugiaţi din ţara vecină în România, datorită politicilor de deznaţionalizare, precum  şi a  opresiunilor. Aceştia se constituiseră în anul 1920 într-o ligă care nu a avut însă o activitate meritorie, astfel că în anul 1929 s-a înfiinţat un ,,Comitet de acţiune al Românilor din Banatul Iugoslav” cu acelaşi scop, de ajutorare a acestor refugiaţi, însă mult mai energic în intenţia de ameliorare a situaţiei lor.

Organizarea singurului congres al acestui Comitet avea menirea de a atrage atenţia autorităţilor române în dublu sens: asupra problemelor de integrare a refugiaţilor receptaţi de majoritatea populaţiei ca imigranţi în România, dar şi a situaţiei celor rămaşi supuşi practicilor de asimilare şi presiunilor politice de către autorităţile sârbe, pentru care România, prin structurile sale guvernamentale, avea datoria să intervină.

Luările de cuvânt în cadrul congresului relevă un complicat joc al imaginilor, rezultat al diferenţelor etnice şi istoriei comune, o suită de clişee, îndeosebi imaginea lipsei de inteligenţă şi de hărnicie a românilor, iar pe de altă parte repezentarea alterităţii sârbe în culori sumbre cu accent pe agresivitate şi ostilitate.

Congresul devine astfel un spaţiu al alterităţii în care se manifestă solidarităţi, se (re)construiesc identităţi prin raportarea la ”alţii”, se vehiculează stereotipii şi prejudecăţi. Argumentele româneşti pornesc dintr-o perspectivă politică, iar selecţia poziţiilor sârbeşti invocate şi criticate, s-a făcut la fel. A avut loc, astfel, un proces complex de constituire a imaginilor reciproce, diferenţele fiind considerate mult mai importante decât asemănările.

Dr.  Mircea Măran (Şcoala de Studii Înalte pentru Educatori “Mihailo Palov”, Vârşeţ, Serbia)

Identitate locală, conştiinţă istorică şi memorie colectivă la românii din Banatul sârbesc

Românii din Banatul sârbesc reprezintă o comunitate etnică preponderent rurală, care niciodată nu a trăit în cadrul propriului stat național, respectiv al „patriei limbii materne”. Păstrarea identității etnice şi naţionale a reprezentat din acest motiv o misiune foarte dificilă, având în vedere procentul mic de intelectuali provenind din rândul acestei etnii, în special în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea, dar și faptul că în numeroase localități românii trăiesc amestecați cu alte etnii, numărul căsătoriilor mixte fiind în continuă creștere.

Una dintre principalele forme de identitate, care a contribuit semnificativ la supraviețuirea etniei românești în Banatul sârbesc, o reprezintă identitatea locală, cea de apartenență la un mediu rural local, prezentă chiar și la cei care și-au schimbat domiciliul. Trecând, în urma obținerii unui post de muncă, în orașele bănățene (Vârșeț, Panciova, Zrenianin), dar și la Novi Sad și Belgrad și, nu în ultimul rând, la cei emigrați într-un număr foarte mare în Occident.

În lucrare sunt prezentate modurile de manifestare a identității locale în mediile rurale ale Banatului sârbesc, prezența conștiinței istorice și a memoriei colective și legăturile pe care le au aceste fenomene cu identitatea etnică a populației românești din această parte a Banatului, încadrată după 1918 în statul iugosav.