Comerţul exterior al Ţărilor Române în secolele XVI–XIX. Actualitatea, sursele şi perspectivele cercetării

 Vineri, 26 august 2016, orele 09:00-11:00 

 UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1, 

Sala Lucian Blaga

Organizator și moderator:

Prof. Univ. Dr. Cristian Luca, Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia

Prezintă:

Muzeograf IA Dr. Florina Ciure (Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea)

Comerţul de tranzit prin Oradea în secolele XV–XVII

Situată la confluenţa unor importante rute comerciale, Oradea a contribuit la derularea unui comerţ de tranzit activ, între părţile estice şi vestice ale continentului european, în decursul secolelor XV-XVII. Punct de trecere pentru materiile prime şi animalele din Moldova şi Ţara Românească, dar şi din oraşele transilvănene, destinate pieţelor din vestul Europei, Oradea a fost cunoscută prin târgurile unde erau puse în vânzare mărfuri levantine şi apusene, la care luau parte numeroşi negustori, atât localnici cât şi alogeni. La începutul secolului al XVI-lea, la târgurile din Oradea erau aduse mari cantităţi de mirodenii, în special piper, de către negustorii transilvăneni din Braşov şi Sibiu, care le importau din regiunile Mării Negre. De la Oradea acestea erau achiziţionate de către negustorii străini, care le distribuiau în alte oraşe europene, şi care, la rândul lor, aduceau aici diverse ţesături şi produse manufacturiere din vestul continentului.

Chiar dacă evenimentele politice au influenţat traficul mărfurilor tranzitate prin Oradea, determinând anumite fluctuaţii cantitative, se remarcă o continuitate a utilizării acestei rute şi în decursul secolului al XVII-lea. Oradea continuă să fie atractivă prin târgurile organizate, la care se desfăceau produse destinate schimbului comercial intern, cât şi mărfuri autohtone, respectiv străine, care, revândute, urmau să fie scoase peste hotare.

Conf. Univ. Dr. Cristian Nicolae Apetrei (Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi)

Kufa polonă şi botta cretană. Note de metrologie premodernă

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Ţara Moldovei a fost beneficiara unui intens comerţ de tranzit cu vin cretan, pe care mai ales negustorii evrei şi greci (supuşi veneţieni, otomani sau chiar moldoveni) îl transportau din insula mediteraneană până în Polonia. Reconstituirea multiplelor implicaţii economice pe care le-a avut la nivel regional acest gen de comerţ (volumul anual al traficului şi valoarea acestuia, veniturile fiscale realizate de domnie, profiturile negustorilor implicaţi, veniturile realizate de transportatori etc.) s-a lovit însă de un impediment major. Acesta a fost reprezentat de absenţa unei evaluări general acceptate în rândul istoricilor implicaţi (în special polonezi), cu privire la volumul containerului în care călătorea acest tip de produs. Lucrarea de faţă îşi propune să clarifice acest aspect, pornind de la premisa că butoiul polon (“kufa”) şi butoiul cretan (“botta”) au reprezentat unul şi acelaşi tip de container. Din punct de vedere metodologic, lucrarea apelează la soluţia confruntării datelor furnizate de metrologia istorică veneţiană, bizantină şi polonă, precum şi la corelarea acestora cu datele tehnice furnizate de tehnologia modernă a vinului. Dincolo de contribuţia decisivă pe care trebuie să o aducă la clarificarea implicaţiilor economice amintite anterior, rezultatul final poate să contribuie în secundar şi la clarificarea unor aspecte de metrologie istorică românească. Avem în vedere aici cazul “berbeniţei”, o unitate de măsură autohtonă a cărei capacitate, încă necunoscută, este legată în sursele epocii de “kufa” polonă.

CS Drd. Marius Păduraru (Muzeul Judeţean Argeş din Piteşti)

Calul ca marfă de export. Preţuri ale cailor în Ţara Românească, în a doua jumătate a secolului al XVII–lea, în foi de zestre şi în diate

Calul a fost şi continuă încă să îndeplinească în mediul rural un rol important ca animal de tracţiune şi ca mijloc de transport. După înfăţişare, calul era numit „bălan”, „breaz”, „murg”, „pintenog”, „sur”, „şarg” sau „vânăt”. După funcţie, în documentele medievale sunt menţionaţi caii „buni”, armăsari sau telegari, „proşti” sau „de ham”, „de roată”, „de dărvală”, în timp ce după provenienţă erau împărţiţi şi ierarhizaţi în „cai arabi de cei buni”, cerchezi, turceşti, ardeleneşti, „dobrogeni” (tătărăşti) şi autohtoni. Încă din secolul al XVI-lea caii din Ţara Românească au fost remarcaţi pentru numărul lor mare, dar şi pentru abilităţile lor fizice, în acest sens, la 1524, raguzanul Michele Bocignoli menţiona că „nu este nicăieri în altă parte o mai mare mulţime de vite, iar hergheliile de cai sunt abia mai puţin numeroase ca turmele de vite mărunte”. Atât în corespondenţa oficială sau privată, cât şi în privilegiile comerciale emise din porunca domnilor din Ţara Românească şi Moldova, calul apare de foarte multe ori fie ca marfă pentru care se percepea o taxă vamală, fie ca mijloc de transport pentru care se plătea o anumită sumă de bani. După 1650, numărul cailor sporea în Ţara Românească, la 1652 englezul Robert Bargrave precizând că nu îi putea deosebi de animalele sălbatice, fiind crescuţi în semisălbăticie. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cei mai mari crescători de cabaline erau marii boieri, numai despre marele vornic Preda Brâncoveanu diaconul Paul de Alep relatând că dregătorul avea aproximativ 12000 de iepe de prăsilă şi un număr neprecizat de armăsari în hergheliile din cele 200 de sate pe care le stăpânea. Potrivit lui Paul de Alep, caii munteneşti, chiar dacă aveau un temperament nărăvaş, de altfel lesne de îndreptat prin dresaj, erau apreciaţi atât de ofiţerii imperiali din Transilvania, cât şi de neguţătorii polonezi. În perioada la care facem referire, preţurile cailor sporeau de circa douăsprezece ori faţă de începutul secolului al XVI-lea şi variau între 700 şi 7000 de aspri pentru caii româneşti buni, putând ajunge până la 20000 de aspri în cazul celor de rasă. În foile de zestre apare aproape constant „calul de ginere”, iar în diate rudelor apropiate de sex masculin le sunt lăsaţi, nu de puţine ori, cai de tracţiune sau de transport.

Dr. Arcadie M. Bodale (Serviciul Județean Iaşi al Arhivelor Naționale ale României)

Comerţ, mărfuri, tarife vamale şi parităţi monetare în Ţara Românească la finalul veacului al XVIII-lea, după documente inedite păstrate în Arhivele din Viena

Extrem de puţin cunoscută de către istoricii noştri, Arhiva de război din Viena păstrează foarte multe documente referitoare la spaţiul românesc. Între acestea, o pondere extreme de mare au documentele privitoare la războaiele ruso-austro-turce din veacul al XVIII-lea.

Recunoscuţi pentru exactitatea datelor pe care le consemnau, dar mai ales pentru grija cu care au adunat actele administraţiei militare a Ţării Româneşti, ofiţerii imperiali ne-au lăsat mai multe izvoare germane, româneşti (cu alfabet chirilic şi fractur), franţuzeşti, italiene, latineşti, turceşti şi greceşti extrem de interesante din timpul ocupaţiei austriece a acestui Principat între 1787 şi 1791. Între acestea un loc particular îl deţin documentele cu caracter economic, iar însemnătatea lor este deosebită, căci arată modul în care se desfăşura comerţul în timpul războiului. Astfel, unele acte privesc afacerile comerciale ale casei negustorului Hagi Moscu din Sibiu cu trupele imperiale, dar şi cu diferiţi negustori turci. Alte documente se referă la mărfurile tranzitate de negustorii greci prin Ţara Românească spre Transilvania, la creşterile preţurilor mărfurilor în vreme de război, la cursul monezilor la finalul secolului al XVIII-lea sau la organizarea vamală şi la tarifele vămilor din Țara Românească. Semnificativ este că acestea din urmă permit reconstituirea preţurilor pentru un număr impresionant de mărfuri, despre care toate celelalte izvoare ne oferă informaţii extrem de puţine.

Prof. Univ. Dr. Cristian Luca (Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia)

Comerţul internaţional prin porturile de la Dunărea maritimă în ultimul sfert al veacului al XVIII–lea

Pe temeiul unor noi surse documentare, este urmărit rolul negustorilor străini în cadrul comerţului exterior al Ţărilor Române din ultimul sfert al veacul al XVIII-lea. Evoluţia comerţului exterior prin porturile de la Dunărea maritimă, în perioada premergătoare şi după încheierea tratatului de pace de la Küçük Kaynarca (21 iulie 1774), a înregistrat o sporire progresivă a exporturilor de materii prime şi produse alimentare către pieţele occidentale, pe lângă cele direcţionate către tradiţionala piaţă constantinopolitană, ca urmare a unor parteneriate între negustorii supuşi otomani şi cei din Peninsula Italică şi apoi a implicării companiilor comerciale austriece în operaţiuni de import-export în porturile de la gurile fluviului, din Crimeea şi din sudul Ucrainei. Sursele inedite utilizate de autor proiectează o imagine mai detaliată a direcţiilor comerţului exterior românesc, conducând la nuanţarea rolului Ţării Româneşti şi al Moldovei şi, în general, al Europei Răsăritene în aprovizionarea cu materii prime a economiilor preindustriale din Occident, care au găsit în această zonă o piaţă de desfacere secundară pentru o parte a produselor lor finite.

Prof. Univ. Dr. Constantin Ardeleanu (Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați, Colegiul Noua Europă, Universitatea din Utrecht)

Comisia Europeană a Dunării, Sulina şi etapele exportului românesc de cereale (1774–1914)

Lucrarea analizează rolul portului Sulina în comerțul cu cereale la gurile Dunării începând cu momentul deschiderii Mării Negre (1774). Sulina ocupă un punct strategic pentru economia Dunării de Jos, rol ce s-a modificat în funcție de puterea care stapanea regiunea Deltei. Astfel, schimbări interesante se produc în anii 1829 (când Delta este ocupată de ruşi), 1856 (otomani) şi 1878 (români). Totodată, situația Sulinei se modifică radical în anul 1856 prin formarea Comisiei Europene a Dunării, instituție internațională ce avea menirea să asigure buna desfăşurare a comerțului porturilor Brăila şi Galați. Lucrarea de față doreşte să analizeze aceste schimbări în funcția Sulinei prin analiza statistică de lungă durată.