Politici publice și procese decizionale referitoare la învăţământul superior din România (1948-2015)

Duminică, 28 august 2016, orele 09:00-11:00 

 UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, parter, 

Sala C. Stoicovici

Organizator și moderator:

Lector Univ. Dr. Matei Gheboianu, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti

Prezintă:

Asist. Cercet. Dr. Marius Cazan (Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”)

Recrutarea absolvenţilor de învăţământ secundar în învăţământul superior în perioada comunistă. Între cerinţele politico-economice şi alegeri individuale

De-a lungul perioadei comuniste planificatorii învăţământului superior s-au confruntat cu două dileme majore a căror rezolvare nu era deloc uşoară. Aceştia erau puşi în faţa alegerii unor distribuiri de locuri care să ţină seama exclusiv de nevoile economiei în diferitele stagii ale dezvoltării sale, soluţie care adeseori putea să nu coincidă cu preferinţele dominante ale societăţii în materie de carieră sau profesie. Sau elaborarea unor planuri care să ia în considerare şi opţiunile individuale ale celor care urmau să intre în instituţiile de învăţământ superior. Altfel spus, în ce măsură concurenţa la admitere a influenţat creşterea sau scăderea anumitor domenii sau profile ale învăţământului superior?

De asemenea, cea de-a doua mare dilemă a planificatorilor consta în modul în care numărul de locuri alocate pentru învăţământul superior era armonizat cu numărul celor care absolveau învăţământul mediu. Cu alte cuvinte, a existat sau nu o corelaţie între valurile demografice şi evoluţia numerică a învăţământului superior în anii comunismului?

Ne dorim ca prin prezentarea noastră să stabilim principalele etape şi cele mai importante măsuri care au conturat politica statului comunist cu privire la recrutarea absolvenţilor învăţământului mediu pentru accederea în învăţământul superior. A existat o politică reală de încurajare a tinerilor către meserii ce solicitau studii superioare sau, din contră, idealizarea muncitorului manual a temperat ambiţiile tinerilor către carierele intelectuale?

Conf. Univ. Dr. Gabriel Asandului (Universitatea Tehnica “Gheorghe Asachi” din Iași)

Politehnizarea învăţământului superior românesc (1948-1989)

Filosofii antichităţii greceşti au fost cei care au instituit ideea primordialităţii cunoaşterii teoretice în detrimentul disciplinelor aplicative. Susţinerea unei astfel de direcţii culturale s-a repercutat şi asupra domeniului organizării ştiinţelor, astfel că, vreme de secole, a subzistat preeminenţa ideilor asupra realităţii practice. Din această perspectivă, încercările lui Gheorghe Asachi şi Gheorghe Lazăr ne apar ca veritabile proiecte de emancipare culturală, de promovare a unei noi viziuni asupra rolului lui homo faber în societate. Cu toate că n-au fost decât încercări efemere de asumare a unor realităţi economice, sociale şi culturale, şcolile de hotărnicie înfiinţate la Iaşi (1813) şi Bucureşti (1818) au deschis drumul spre instituţionalizarea învăţământului superior românesc, în general, şi a celui ingineresc, în special. Înfiinţarea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, în 1881, a reprezentat o nouă treaptă în procesul de constituire a elitelor tehnice româneşti. Crearea învăţământului superior tehnico-aplicativ a fost parte a unui proiect cultural pe care statul român şi l-a asumat după primul război mondial şi care s-a concretizat odată cu înfiinţarea Şcolilor Politehnice de la Bucureşti (1920), Timişoara (1920) şi Iaşi (1937).Anii postbelici au stat sub semnul politizării excesive a învăţământului românesc şi a preeminenţei ingineriei în ansamblul de valori al societăţii. Înfeudarea ideologică a şcolii româneşti s-a realizat prin aşa zisa reformă a învăţământului din 1948 care a lichidat tradiţia universitară românească şi a schimbat raportul dintre ştiinţele teoretice şi cele aplicative.

Perioada 1948-1989 a adus o sporire continuă a numărului de locuri, la facultăţile tehnice în detrimentul celor socio-umaniste. Şantierele şi industria românească aveau nevoie de tot mai mulţi specialişti, astfel că, învăţământul ingineresc a încercat să răspundă acestor nevoi printr-o creştere axagerată a numărului de absolvenţi. Astfel, a apărut fenomenul politehnizării învăţământului superior românesc care a generat, după 1989, grave probleme sociale şi economice.

Lect. Univ. Dr. Andrei Florin Sora (Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie)

Nicolae Ceauşescu şi dinamica învăţământului superior românesc între 1965 şi 1989

În perioada 1965-1989, învăţământul superior românesc nu a avut o evoluţie liniară: au existat schimbări substanţiale privind politicile guvernamentale şi relaţia dintre învăţământ, planificare economică şi capitalul uman şi, de asemenea, o mai mare rigiditate în relaţiile internaţionale şi raportarea la alte sisteme de învăţământ. De altfel, şi în cazul învăţământului superior putem aplica delimitarea cronologică prin care epoca de aur este împărţită în două sub-perioade, delimitate de sfârşitul anilor 1970, între care sunt perceptibile diferenţe din punct de vedere economic, politic, social, cultural şi în plan extern. Demersul nostru urmăreşte două obiective. În primul rând vom încerca să stabilim ce însemna şi care ar fi trebuit să fie, în viziunea lui Nicolae Ceauşescu, rolul învăţământului superior în dezvoltarea României socialiste. Al doilea obiectiv constă în analizarea gradului de implicare al lui Nicolae Ceauşescu în politicile publice privind învăţământul superior. Spre deosebire de anii 1960, în anii 1970 observăm monopolizarea puterii de către cuplul Ceauşescu, manifestată şi prin impunerea accelerării industrializării ţării, politehnizarea învăţământului superior, desfiinţarea sau comasarea unor specializări, reducerea numărului de studenţi, mai ales la specializările „universitar-pedagogice”. Pe lângă documentele create de instituţiile statului – în special Ministerul Învăţământului -, vom acorda o atenţie deosebită atât dezbaterilor din cadrul Secretariatului Comitetului Central şi mai ales din Comitetul Executiv (din 1974 Comitetul Politic Executiv) ale Partidului Comunist Român, cât şi cuvântărilor şi textelor despre învăţământul superior care îl au ca semnatar pe Nicolae Ceauşescu.

Dr. Valentin Maier (Universitatea din București)

Planificare în învățământul superior agricol comunist: încercări și reușite

După instaurarea regimului comunist, învățământul superior a început repede să intre sub controlul liderilor politici. Principalul motiv pentru această situație era necesitatea formării unor cadre specializate pentru societatea, și mai ales pentru economia pe care comunismul încerca s-o creeze. Chiar dacă în centrul dezvoltării economice se afla industrializarea, dată fiind situația economică a României de la sfârșitul anilor 1940, de stat slab industrializat, agricultura continua să fie principala ramură economică. Și ea, ca și alte domenii de activitatea, trebuia să treacă prin mai multe modificări importante, ca să ajungă la nivelul de dezvoltare dorit de liderii comuniști. Crearea unor cadre specializate pentru agricultură era în acest sens un punct esențial, iar acest proces a suferit modificări din variate motive. Nu întotdeauna ceea ce era planificat se și realiza și mai ales, nu tot ceea ce era realizat era tocmai urmat de consecințe pozitive reale.

De la numărul de specialiști agronomi sperat să fie format într-o anumită perioadă, până la decizia de a înființa anumite specializări sau instituții pentru învățământul superior agricol, implementarea măsurilor necesare era confruntată adesea cu o realitate diferită de planurile inițiale. În cuprinsul prezentării voi aduce în atenție câteva cazuri punctuale precum formarea specialiștilor de construcții hidrotehnice și îmbunătățiri funciare, încercarea de introducere a subinginerilor în agricultură, necesitatea specializării ,,cadastru funciar” și altele. Toate aceste încercări de planificare vor fi prezentate cu ajutorul surselor primare precum documentele de arhivă (stenograme și nu numai), actele legislative și datele statistice, punând în ,,oglindă” planul și modul în care a fost transpus în realitate.

Dr. Remus Iustin Nică (cadru didactic asociat, Universitatea din București, Facultatea de Istorie, Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învațământului Superior, Cercetării, Dezvoltării și Inovării – UEFISCDI)

Istoria în învățământul românesc, între necesitate și politici publice (1948-2015)

În perioada comunistă întregul sistem de educație era atent coordonat și controlat de către conducerea de partid și de stat. Un loc aparte în acest ansamblu l-a ocupat învățământul superior, iar în cadrul acestuia disciplina istorie. Odată cu sfârșitul anului 1989 și schimbarea de regim, noua orânduire politico-socială s-a repercutat sub diferite moduri și asupra sistemului educational și implicit asupra programelor de istorie din învățământul superior. Prezentarea își propune să aducă în prim plan evoluția numărului de studenți în cadrul facultăților de istorie la nivel national, atât în perioada comunistă cât și în cea post-decembristă, precum și factorii care au determinat tendințele de creștere sau dimpotrivă, descreșterea numărului celor care au urmat (sau au avut posibilitatea să urmeze) cursurile unei facultăți de istorie. De asemenea, vom urmări să realizăm o comparație între cifrele de scolarizare pentru disciplina istorie din perioada comunistă și cele de după anul 1989, precum și cadrul legal sub care s-a realizat accesul și încadrarea studenților la facultățile cu profil istoric. Materialele/ sursele folosite cuprind pe de-o parte cercetări și studii ale unor autori al căror efort s-a îndreptat deja către subiectul nostru (mai ales pentru perioada comunistă), unde regăsim informații din Arhiva Ministerului Educației Naționale precum și Arhiva Universității din București, iar pe de altă parte, în special pentru perioada post-decembristă, cercetarea se va baza cu predilecție pe datele furnizate de Institutul Național de Statistică și cele ale Consiliului National pentru Finanțarea Învățământului Superior.