Orașele din România în anii regimului comunist
Sâmbătă, 27 august 2016, orele 15:00-17:00
UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1,
Sala 126
Organizator și moderator:
CS I Dr. Vasile Ciobanu, Institutul de Cercetări Socio-Umane, Sibiu, președinte Comisia de Istorie a Orașelor din România
Prezintă:
Drd. Dumitru-Alexandru Aioanei (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași)
Orașele Moldovei după 1944, între reconstrucție, declin și industrializare
Cele șase luni (aprilie-august) cât jumătatea de nord a Moldovei a fost sub ocupație sovietică, luptele de pe aliniamentul Târgu Neamț-Pașcani-Iași-Chișinău precum și bombardamentele aeriene au perturbat viața social-economică și au afectat grav peisajul urban din orașele de la est de Carpați. Evacuarea unei părți însemnate a populației și a unităților industriale a creat o criză socială fără precedent, dublată și de criza locuințelor distruse de război. Guvernul de la București a fost mai preocupat de obligațiile față de URSS decât de identificarea unor soluții pentru regiunea cea mai afectată de război, astfel că la 10 ani de la încheierea conflictului prin Iași sau Galați încă mai existau zone cu ruine. Revitalizarea vieții urbane a fost îngreunată și de naționalizarea economiei și reforma administrativă. Pentru orașe precum Dorohoi, Fălticeni, Huși, Roman, Focșani, Rădăuți funcțiile comercială și administrativă erau cele mai importante, și le transformase într-un fel de poli de putere zonali, în jurul cărora gravitau localitățile rurale apropriate. Regimul comunist nu a compensat în vreun fel această măsură care a dus la declinul unora dintre orașele amintite, investițiile industriale ulterioare mergând în primul rând spre centrele urbane mari, Galați, Iași, Bacău. Dezvoltarea industrială și urbană accelerată a Moldovei, clamată de Miron Constantinescu nu și-a găsit corespondent, lucru care va fi dezvoltat și argumentat în textul comunicării.
Asist. Cercet. Dr. Marius Cazan (Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”)
Locuinţa urbană în perioada comunistă. Câteva aspecte cu privire la evoluţia structurii proprietăţii
Măsurile de naţionalizare luate de statul comunist la sfârşitul anilor 1940 şi care au culminat cu decretul nr. 92 din 1950 de naţionalizare a imobilelor, precum şi impunerea normei locative care a implicat subordonarea proprietăţii imobiliare particulare reglementărilor care duceau la cedarea spaţiului excedentar altor persoane au slăbit puternic simţul proprietăţii şi au contribuit la generalizarea percepţiei că proprietatea privată a dispărut sub comunism. Din punct de vedere juridic structura proprietăţii imobiliare de-a lungul epocii socialiste avea o componentă importantă în „proprietatea personală” (formulă preferată de birocraţia de partid şi de stat a epocii în detrimentul sintagmei „proprietate privată” care din punct de vedere ideologic era mai apropiată de societăţile capitaliste), deşi mulţi dintre proprietarii particulari nu aveau libertatea deplină de a-şi folosi proprietatea după bunul plac.
Ȋn discursul post-comunist despre perioada comunistă se afirmă, aproape axiomatic, că regimul comunist a abolit proprietatea privată. Deşi în esenţă afirmaţia nu este lipsită de adevăr, au existat însă anumite zone ale societăţii în care individului i s-a permis deţinerea de proprietate. Ȋn prezentarea noastră ne propunem să analizăm modul în care regimul comunist s-a raportat la proprietatea imobiliară privată. Care a fost dinamica structurii de proprietate în lumea urbană comunistă, precum şi care au fost măsurile luate de către stat pentru stimularea, sau inhibarea, achiziţiei de locuinţe? Pentru o ilustrare mai concretă a aspectelor mai sus enunţate ne vom concentra analiza asupra celui mai mare oraş al României, Bucureştiul.
Dr. Mara Mărginean (Academia Română, Institutul de Istorie „George Bariţiu”, Cluj Napoca)
Construcții pentru constructorii socialismului. Problematica locuinței pentru tineretul urban în intervalul 1970-1990
Într-o măsură mai mare decât în perioada anterioară, pe parcursul anilor 1970-80 rolul tinerilor în derularea programelor economice ale statului român a fost central. Exponenții unei generații născute în totalitate după instaurarea regimului comunist, lor le revenea sarcina ideologică de a asigura trecerea societății de la socialism la comunism. Astfel, aspirațiile de dezvoltare ale statului s-au suprapus peste schimbări demografice semnificative, rezultatul legislației pro-nataliste și a transformărilor mai ample apărute pe scară globală. Bauman numește această stare de fapt „modernitate raționalizată,” respectiv întrepătrunderea raționalității economiei de stat cu imaginea tineretului de „constructori ai socialismului” aflați într-o stare de permanentă mobilizare.
Această prezentare propune o analiză a problematicii locuințelor pentru tineret în spațiul urban românesc în răstimpul anilor 1970-1990 din perspectiva felului în care abordările spațiului locativ destinate lor sunt rezultatul întrepătrunderilor necesităților economice și a limitărilor urbanistice. Acordând deopotrivă atenție aspectelor legate de practică arhitecturală și de design interior, prezentarea va problematiza în legătură cu mijloacele folosite de statul român pentru a articula tinerilor un statut clar individualizat la nivelul comunităților urbane.