Raportul dintre cadrul politico-istoric şi cadrul juridic în istoria românilor
Organizator și moderator secțiune:
Prof. Univ. Dr. Florin Negoiță, Facultatea de Științe Juridice, Universitatea ”Dimitrie Cantemir”, București
Prezintă:
I.
Sâmbătă, 27 august 2016, orele 11:30-13:30
UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, parter,
Sala C. Stoicovici
Prof. Univ. Dr. Florin Negoiță (Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir – București)
Raportul dintre cadrul politic și cadrul juridic în istoria românilor
O sinteză privind evoluția juridică și legislativă pe acest teritoriu strămoșesc este un lucru pe cât de complex, pe atât de dificil, complicat și curajos. Nu ne propunem o oglindă a interacțiunii și intercondiționării dintre istorie și drept, ci doar o prezentare sintetică și interdisciplinară a celor două științe în timp și spațiu românesc. A fenomenelor de cauzalitate și consecințe, a întrepătrunderii cadrului politico-istoric și cadrului juridic-legislativ din cele mai vechi timpuri și până astăzi. ”A studia o insituție fără a o studia istoricește în trecut….este a ne reduce la un studiu care poate să aibă oarecare însemnătatea practică, care nu formează mintea adevăratului jurist” . (Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura All, 1995, p. 101)
Statul și dreptul devin o legătură vie prin legătura evolutivă care se face cu propriile noastre concepții juridice, pe care trebuie să le lumineze și să le îndrume pe puntea prezentului, pentru a lega indisolubil trecutul de viitor. Dezvoltarea istorică a societății noastre este o instituție ce are rădăcini adânci în institutiile trecute. A cunoaște o instituție juridică fără a cunoaște împrejurările istorice din care a ieșit este un nonsens.
Mai întâi, dintr-un suprem unghi de vedere, se pune problema istoriei poporului român și, în mod deosebit, a istoriei antice și medievale, care rezolvă problema fundamentală a istoriei noastre, respectiv etnogeneza poporului român și dreptul, ca fenomen de suprastructură, împletindu-se organic cu viața social-economică și mai ales cea politică, indiferent de forma sa evolutiv –comunitară ”ori legislativă, ceea ce ilustrează istoria în toată intimitatea sa. Și vă întrebăm, intrebându-ne: ce poate fi mai important decât cunoașterea istoriei poporului nostru? Poate viața și nimic mai mult.
Un popor care nu-și cunoaște istoria, ori nu vrea să o cunoască, indiferent cum este, aproape că nu se poate imagina. Iar pentru noi, românii, așa cum spunea Nicolae Iorga în ”Originile, firea și destinul neamului românesc”, este vorba de un popor care, prin strămoșii săi, își are rădăcina de patru ori milenară: aceasta este mândria și aceasta este puterea noastră.” (Florin Negoiță, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, 2013, p.9).
Ar fi important pentru frumusețea spiritului daco-românesc să menționăm că dimensiunile majore ale istoriei poporului nostrum sunt vechimea lui de patru ori milenară și statornicia sa între aceleași hotare: Muntii Carpați și Muntii Balcani, apele Tisei, Dunării și Nistrului, împreunate cu lupta, am putea spune eternă, pentru apărarea ființei și pământului strămoșesc.
În ”Historiile” sale, Herodot ne-a furnizat multe date despre traci și daco-geți. Aflăm de la Herodot că ”după indieni, seminția tracilor este cea mai numeroasă și dacă ar avea o singură conduce și s-ar înțelege între ei, ar fi, după părerea mea, de neînfrânt și cu mult mai puternice decât toate semințiile pământului, dar unirea lor este cu neputință și nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea, ei sunt slabi.” (Idem, p 10). A cunoaște evoluția sistemică, sincronică și diacronică a normelor, instituțiilor și concepțiilor juridice ale poporului roman , din cele mai vechi timpuri și până astăzi înseamnă a cultiva și reliefa ceea ce George Călinescu denumea ”Specificul national”. (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, , p.975). Acest demers științific nu ar fi fost posibil fără laboriosul efort al generațiilor de înaintași în investigarea trecutului istorico-juridic și aș enumera câteva din aceste personalități ca : Andrei Rădulescu, Paul Negulescu, Vladimir Hanga, Emil Cernea, Emil Molcut, Dumitru V. Firoiu, I. C. Filitti etc.
Studierea trecutului, perceperea exactă și reală a prezentului pentru prosperarea constructivă a viitorului nu este doar o studiere istorico-juridică, ci o investigație științifică, bazată pe contribuția științifică, pe experiența și gândirea înaintașilor, deschizători de drumuri și reflecții pentru aflarea și respectarea adevărului, dar și a demnității și interesului național și milenar.
Conf. Univ. Dr. Iosif Florin Moldovan (Universitatea de Vest ”Vasile Goldiș”, Facultatea de Științe Juridice, Arad)
Ordaliile, mijloace de probă folosite în procedura juridică medievală
Cunoscute și sub denumirea de ,,Judecata lui Dumnezeu”, ordaliile au fost răspândite la aproape toate popoarele, încă din Antichitate. Acționează sub puterea divinității, care intervine și dovedește vinovăția sau nevinovăția celui judecat. Pe teritoriul țării noastre au fost aplicate mai ales în Transilvania, dovada în acest sens fiind ,,Registrul de la Oradea”, unde găsim judecățile.
În Țara Românească și Moldova, deși nu avem documente scrise care să dovedească folosirea lor, putem spune că folosirea jurătorilor în procesele existente, în special în cele de hotărnicie, când se foloseau jurători cu brazda în cap sau traista de pământ pe umeri, proba putea fi asimilată ordaliei; deoarece se baza tot pe credința și intervenția divinității. Faptul că popoarele vecine s-au folosit de acest mijloc în procese, în perioada sec. XI-XIII, când ordaliile din Europa medievală erau în epoca înfloririi lor, ne face să presupunem că acestea au fost folosite și pe teritoriul Țărilor Române, deși, așa cum am spus, nu avem dovezi scrise.
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Danci (Universitatea Tehnică din Cluj Napoca, Centrul Universitar Nord, Baia Mare)
Dreptul cutumiar maramureșan
Maramureşul este considerat ca patrie primitivă a limbii române literare de către N. Iorga, în ,,Istoria literaturii religioase a românilor”, unde susţine că Maramureşul a fost ,,Toscana“ românilor, că el (Maramuresul) ne-a dat limba literară . Dar nu numai limba literară, așa cum spune marele istoric, ne-a dat-o Maramuresul, ci mai mult de atât, acele regului de conviețuire socială, dreptul cutumiar şi chiar unele reguli ale dreptului scris. Constantin Noica preciza că aceste norme au fost denumite de romani “legi”, cu înțelesul de norme nescrise, provenind din latinescul “re-ligio”, adică ,,a lega pe dinăuntru”, prin credință și conștiință, ceea ce la romani era numit “mos” sau obicei.
Transmiterea proprietăţii asupra terenurilor se făcea pe linie bărbătească. Regula transmiterii proprietății asupra terenurilor era foarte strictă. De la această regulă erau doar două excepţii: – în cazul restrângerii liniei bărbăteşti; – în cazul aplicării cutumei « Quartaliţium » Quartaliţium sau sfertul fetei sau fetelor în vorbirea curentă, era cota care revenea fetei sau fetelor din averea părintească . Quartalițium se aplica astfel: – ¾ din averea părintească revenea feciorilor sau feciorului în cazul în care era numai un fecior; – ¼ din avere revenea fetelor sau fetei;
Ocupațiunea este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate prin luarea în posesie a unor bunuri ce nu sunt cuprinse în patrimoniul nimănui. Ocupaţiunea mai poate fi definită ca “Luarea în posesie cu intenția de a deveni proprietar al unui lucru ce nu aparține nimănui“. Lucruri dobândite prin ocupatiune puteau fi: produsele mării, animalele sălbatice, lucrurile abandonate sau părăsite, lucrurile capturate de la inamici, ca neaparținând nimănui.
O modalitate de a obţine proprietatea asupra terenului prin ocupatiune era binecunoscutul « DESCĂLECAT». Descălecatul era definit de Gheorghe Basca în lucrarea numită ,,O altfel de istorie a Maramuresului” ca fiind :” Pământul obţinut prin sorţi de către seminţii sau chemat DESCĂLECAT”.
Maria Mititelu (profesor, Colegiul Național Spiru Haret, Târgu Jiu)
Biserica și dreptul în spațiul românesc la începuturile modernității
Strâns legată de dreptul bizantin și de evoluția mentalităților în spațiul sud-est european, istoria dreptului românesc are o evoluție specific. Determinată, pe de o parte, de influențele nomocanoanelor, iar pe de altă parte, de contextul regional în care influențele sud-slave și practica dreptului prin intermediul Bisericii dau o culoare aparte; originală dreptului românesc la începuturile modernității. Insuficient delimitate, normele de drept laic se întrepătrund cu normele dreptului canonic, bisericesc. Începând cu Pravila cea mică, continuând cu Pravila cea mare sau Cartea românească de învățătură, din timpul domnitorilor Matei Basarab și Vasile Lupu, dreptul românesc încearcă să se afirme într- un context în care Biserica și înalții ierarhi au ultimul cuvânt.
Între “a spune” și “a face” dreptul, se află o adevărată prăpastie, care uneori anulează efectele normelor scrise, deși acestea sunt constant invocate. Interpretate, de la caz la caz, infracțiunile devin de cele mai multe ori “păcate”în viziunea Bisericii. Biserica judecă, în secolele XVII-XVIII, procese referitoare la familie și individ. Documentele arhivate, începând cu mitropolitul Neofit Criteanul, odată cu anul 1739, când ia ființă și un tribunal ecleziastic pe lângă mitropolie, cuprind astfel de procese legate de familie, precum ruperea logodnei, seducție, răpire, viol, divorț sau neînțelegeri între soți. Astfel, acte cum ar fi jalbele adresate mitropolitului sau domnului, cercetarea în teritoriu, cartea de blesteme, depozițiile martorilor, anaforaua finală adresată domnului, cartea de judecată sau zapisele de chezășie devin probe într- un anumit proces.
Lucrarea de față își propune să releve raportul individ- grup social- putere, inclusiv cea bisericească, omniprezentă în viața oamenilor în zorii modernității.
II.
Sâmbătă, 27 august 2016, orele 15:00-17:00
UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, parter,
Sala C. Stoicovici
Asist. Univ. Dr. Adrian-Alexandru Herţa (Universitatea „Ovidius” din Constanţa Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice)
Modele de reprezentare în opoziție. Construcția sistemului electoral românesc în anii 1918-1919
Studiul aşează în centrul său cea dintâi variantă de organizare a scrutinului pentru Adunarea Deputaţilor, adoptată în România Mare. A fost definită prin trei legi distincte şi a determinat un sistem mixt, după criteriul geographic. În Vechiul Regat şi în Basarabia, a fost instituită o formulă proporţională, în vreme ce în Transilvania şi în Bucovina a fost introdus un tip de scrutin predominant majoritar. Explicaţiile unei asemenea construcţii ţin de diferenţele de viziune ale elitelor politice din aceste regiuni şi conduc către sursele fundamentale de inspiraţie ale modelelor reprezentative româneşti moderne. La rândul lor, reperele teoretice aduse în discuţie vor deschide un demers deopotrivă de istorie şi de politică comparată.
Pornind de la sistemul electoral românesc instituit în anii 1918-1919, voi încerca să pun în lumină faptul că sistemele juridice ale diferitelor ţări comunică între ele – îşi împrumută repere ideologice, rânduieli, obiective şi soluţii. Voi ajunge, astfel, într-un punct în care, într-un complex de tendinţe manifestate la nivel european, dreptul public românesc s-a întâlnit, în chip nemaiîntâlnit, cu dreptul public belgian şi cu cel austriac.
Drd. George Lascu (Universitatea „Ovidius” din Constanţa, Şcoala Doctorală de Științe Umaniste)
Surse documentare pentru istoriografie: periodicele juridice româneşti din perioada interbelică
Evoluţia societăţii româneşti interbelice a fost tratată pe spaţii largi de-a lungul timpului în istoriografia românească. Atât în perioada socialistă, cât mai ales după evenimentele din 1989, exploatându-se cu varii grade de acurateţe şi profunzime surse arhivistice, memorialistice şi de presă. Perioada 10/11 februarie 1938 – 6 septembrie 1940 a reprezentat, cum se ştie, punctul culminant al deconstrucţiei structurilor bazate pe Constituţia din 1923.
Intervenţia de faţă introduce în istoriografia românească evoluţia societăţii româneşti, în timpul regimului descris, ca fiind de autoritate monarhică (autoritarism regal, dictatură regală, „regim de autoritate şi ordine”), o nouă sursă documentară, neexploatată până în prezent – revista „Justiţia” (14 numere apărute între decembrie 1937-septembrie 1939); proprietar şi co-director – Sergiu Zissu; director – I.Gr. Perieţeanu, preşedintele Uniunii Avocaţilor din România; secretar de redacţie – Lazar Sebastian.
Revista face parte dintr-o suită de publicaţii juridice româneşti, surse de documentare alternative neutilizate de către istoriografia noastră în analiza social-economică şi politică a României moderne (până la instaurarea regimului comunist). Or, în paginile lor se regăsesc – alături de studii şi intervenţii punctuale de strictă specialitate juridică – informaţii, analize pertinente şi profesioniste, asupra realităţilor societăţii româneşti aflate în plin proces de modernizare. Ele aparţin, în primul rând, unor corifei ai Baroului şi Magistraturii româneşti, cât şi ale unor personalităţi ale vieţii publice şi ştiinţifice – mai ales la numere jubiliare, cum este al „Justiţiei” din iulie-august 1938, unde se regăsesc semnăturile lui N. Iorga, D. Gusti, C. Argetoianu, G.G. Mironescu, Gr.Trancu-Iaşi, Tancred Constantinescu, C. Rădulescu-Mehedinţi, Andrei Rădulescu, Dem. I. Dobrescu, I. Valjean, N. Vasilescu-Karpen ş.a.
Drd. Laura Danci (Universitatea Tehnică din Cluj Napoca, Centrul Universitar Nord, Baia Mare)
Închisoarea din Sighetu Marmației
Închisoarea din Sighetu Marmației a fost construită în 1897, când Transilvania încă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Despre această închisoare se pot spune foarte multe, dar cea mai încărcată perioadă este cea de după Al Doilea Război Mondial, spre exemplu: În noaptea de 5/6 mai 1950, peste o sută de foști demnitari din întreaga țară au fost aduși la penitenciarul din Sighet. Printre aceștia se găseau miniștri, politicieni, academicieni, economiști, ofițeri, istorici și jurnaliști. Unii dintre ei au fost condamnați la pedepse grele iar alții au fost închiși fără nici un fel de proces (pedeapsă “adminstrativă”). Majoritatea dintre ei aveau peste 60 de ani. Multe figuri importante ale României interbelice au murit aici în arest, inclusiv liderul Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu.
Personalități închise la Sighet: Constantin Argetoianu (fost președinte al Consiliului de Miniștri, ministru de justiție, ministru de finanțe, ministru de interne, a murit în închisoare), Ion Bălan (episcop greco-catolic de Lugoj), Constantin I.C. (Dinu) Brătianu (istoric, profesor universitar), Gheorghe I. Brătianu, Dimitrie Burilleanu (fost guvernator al Băncii Naționale), Ion Cămărășescu (fost ministru de interne), Arlette Coposu (soția lui Corneliu Coposu, funcționară la Ministerul de Externe, arestată în 1950 – eliberată în 1964), Corneliu Coposu (secretar al lui Iuliu Maniu, apoi secretar general adjunct al P.N.Ț., arestat în 1947 – eliberat în 1962), Iuliu Hossu (episcop greco-catolic de Cluj-Gherla), Ilie Lazăr (jurist și politician), Iuliu Maniu (președinte al Partidului Național-Țărănesc, fost prim-ministru), Petre Papacostea (secretar politic al generalului Averescu, directorul Poștelor în guvernul Averescu, arestat în 1952, eliberat în 1954), Victor Papacostea (istoric, fondator al Institutului de Studii Balcanice din București, fost subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale în guvernele Sănătescu si Rădescu, arestat în mai 1950, eliberat la 17 septembrie 1955).
O mare personalitate contemporană a Sighetului, Prof. dr. Rosca Nutu, a scris despre elita românească închisă la închisoarea din Sighet.
Drd. Dana Gagniuc (Universitatea Tehnică din Cluj Napoca – Centrul Universitar Nord Baia Mare)
Ilie Lazăr – perspectiva detenției de la Sighet
Lucrarea își propune prezentarea unuia dintre cei mai mari intelectuali maramureșeni, Ilie Lazăr, din perspectiva detenției sale de la Sighet. Ilie Lazăr a fost discipol și aghiotant lui Iuliu Maniu, fiind persecutat pentru caracterul românesc infailibil, pentru patriotism și propagandă românească. Descendent al unei familii de intelectuali din Giulești, fruntaș al Partidului Național Țărănesc, Ilie Lazăr a cunoscut opresiunile a trei regimuri politice, cele mai teribile fiind detențiile regimului comunist. Lucrarea se va fundamenta pe o serie de mărturii și mărturisiri, pe corespondență și memorialistică. Bibliografie 1. Dăncuș, Mihai, Todincă, Gheorghe, Unirea Maramureșului cu țara, Muzeul Maramureșului, 2008. 2. Dobeș, Andrea, Lazăr, Ilie, Consecvența unui ideal politic, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006. 3. Filipașcu, Alexandru, Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare. 4. Lazăr, Ilie, Amintiri, Fundația Academia Civică, 2000. 5. Roșca, Nuțu, Închisorile elitei românești, Compendiu, Aska Grafika, Sighetu Marmației, 2006.
Prof. Univ. Dr. Av. Florin Negoiță (Baroul București)
Statul şi dreptul în România după 1990
Lucrarea va aborda urmatoarele probleme:
Constituția din 1991, modificată și completată în 2003; Președinții României.
Legislația economică, socială și politică după 1990: privatizarea, educația, sănătatea, șomajul și pensiile, legea partidelor politice, legea electorală.
Instituții Centrale aflate sub control parlamentar: Curtea Constituțională, CNSAS, Avocatul Poporului, Protecția Datelor Personale, CN Audiovizionalul, CN Discriminării, ANI, SRI, SIE, CSAT,ARACIS.
Parlamentul după 1990: CPUN, Președinții Camerei Deputaților și Senatului, Legislație controversată: legea 18/1991, legea 112/1995, legea 10/2001.
Guvernele postdecembriste si rolul prim-miniștrilor.
Administratia Publică Centrală și Locală după 1990: Statutul funcționarilor publici români si europeni
Justiția și principiul separației puterilor în stat: ICCJ și instanțele de judecată, CEDO, Statul magistraților.
Drepturile omului: 800 de ani de la Magna Charta Libertatum, Declaratia Universală a Drepturilor Omului -1789, Convenția Drepturilor Omului -1948, Instituțiile pentru apărarea drepturilor omului, Minoritățile naționale.
România, NATO, Uniunea Europeană, relațiile externe.
România –prezent si perspectivă, Elitele istorice și rolul lor în progresul și civilizația României.