Istorie bancară în România în perioada modernă și contemporană
Organizator şi moderator secţiune:
Prof. Univ. Dr. Mihai Drecin, Universitatea din Oradea
Prezintă:
I.
Vineri, 26 august 2016, orele 09:00-11:00
Sala Vasile Bogrea,
UBB, clădirea centrală, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1.
Conf. Univ. Dr. Mihail Opritescu (Academia de Studii Economice, București)
Creditul agricol în România modernă 1859-1914
Procesul de modernizare a economiei romanești după 1859 a fost marcat de insuficiența capitalului autohton. În condițiile unei stucturi agrare, dominante în economie, aceasta necesită finanțarea proprietății agrare, mai ales a celei de mari dimensiuni, acestea fiind o necesitate obiectivă. Elita politică conștientă de aceste realități, dar și de interesul manifestat de o serie de fințatori străini de a credita agricultura românească. În anul 1873, aceștia reușind, să pună bazele primei instituții de creditare a agriculturii – Creditul Funciar Rural.
Noua instituție a asigurat marilor proprietari rurali credite pe termen lung, ușor de suportat și lovit puternic în creditul particular cămătăresc. După independență au continuat eforturile instituțiilor de credit, prin înființarea Caselor de credit agricol în 1882 apoi a Băncii Agricole în 1894. În 1908, în cadrul măsurilor luate de guvernul liberal, în urma evenimentelor violente din anul precedent a fost creată Casa Rurală. În domeniul creditării micii gospodării rurale, o contribuție importantă au avut-o, după 1900, Băncile populare.
Instituțiile de creditare a agriculturii, create până în 1914, cu toate dificultățile cu care s-au confruntat, au contribuit atăt la susținerea acestui sector major al economiei, dar și la consolidarea sistemului financiar românesc.
Prof. Univ. Dr. Claudiu Porumbăcean (Universitatea de Vest “Vasile Goldiş” din Arad, Muzeul Judeţean Satu Mare)
Emil Tişcă (1881-1965). Povestea unui bancher din provincie
Figură marcantă a liberalismului sătmărean, Emil Tişcă s-a născut în 9 septembrie 1881 la Bran, judeţul Braşov (pe atunci judeţul Făgăraş. A urmat Şcoala Superioară de Comerţ din Braşov, obţinând în primăvara anului 1899 diploma de bacalaureat, iar în toamna aceluiaşi an se înscrie la Academia Orientală de Comerţ din Budapesta. În timpul şederii la Budapesta a fost secretarul Societăţii studenţeşti „Petru Maior” unde a desfăşurat o activitate remarcabilă care a dus la consolidarea acesteia.
După terminarea stagiului militar de un an a fost funcţionar la banca sibiană „Albina”, trecând apoi la banca „Grănicerul” din Dobra, după care vreme de 20 de ani a funcţionat la Banca „Mercur” din Năsăud, mai întâi fiind contabil-şef, iar după război în calitate de director. La Năsăud a deţinut funcţiile de preşedinte al „Casinei Române” şi secretar general al despărţământului „Astrei”, contribuind la întărirea vieţii culturale din zonă.
A activat şi pe tărâm publicistic, noi având ştire de colaborarea sa la publicaţiile: „Familia”, „Tribuna Veche”, Românul” şi „Revista Bistriţei”. În anul 1924 a venit la Satu Mare unde va rămâne până la sfârşitul vieţii (1965), având un rol decisiv în dezvoltarea sistemului de credit sătmărean în perioada interbelică, făcând parte din conducerea mai multor instituţii financiare. A fost director al Băncii Româneşti, sucursala Satu Mare, Preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie, fondator al Bursei de Mărfuri din Satu Mare, preşedinte al mai multor societăţi culturale, iniţiatorul acţiunii de construcţie a Aeroportului şi a Bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Satu Mare, colaborator la mai multe periodice din Transilvania şi autor sau coautor al mai multor cărţi. Pentru activitatea sa a fost decorat cu o serie de distincţii importante.
Prof. Univ. Dr. Maria Mureșan (Academia de Studii Economice, București)
Jean Chrissoveloni – un bancher român al secolului al XX-lea
Sfârşitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea marchează o etapă nouă a evoluţiei româneşti. România Mare, rezultată din eforturile românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor, din contextul geopolitic european şi mondial al momentului şi consfiinţită prin tratate internaţionale, reprezintă, la cumpăna anilor ’20, o mare speranţă europeană.
Chrissoveloni este numele unei dinastii de bancheri legată de viaţa economică românească timp de un secol, anume 1848-1948. Familia are puternice rădăcini în aristocraţia bizantină şi se stabileşte în insula Chios după cucerirea Constantinopolului de către Imperiul Otoman. Rezultat al frământărilor politice, etnice şi economice ale lumii greceşti pe parcursul mai multor secole, în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Europa, existau trei ramuri distincte ale familiei respective, cu puternice legături matrimoniale şi de afaceri. Astfel, una dintre ele era puternic ancorată în lumea afacerilor greceşti, iar alta, stabilită la Londra, desfăşura numeroase afaceri bancare, ce ulterior se vor extinde la Amsterdam şi Paris. În fine, a treia se va lega de lumea românească prin Zani Manólis Chrissoveloni, care, tentat de comerţul cu cereale pe Dunăre, înfiinţează, în 1848, un contoar la Galaţi, sub numele de “Chrissoveloni Fils, maison d’exportation et de banque” şi, ulterior, deschide agenţii la Brăila şi Bucureşti.
CS I Dr. Vasile Ciobanu (Academia Română, Institutul de Cercetări Socio-Umane, Sibiu)
Conducătorii și funcționarii băncilor săsești din perioada interbelică
Sistemul bancar săsesc constituit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a trecut intact în statul român după 1918. El a evoluat în anii 1918 și a susținut, ca și până atunci, dezvoltarea economică, socială și culturală a sașilor. Pe lângă baza economică puternică a sașilor sistemul lor bancar s-a sprijinit și pe oamenii care au lucrat în acest domeniu, conducători capabili și funcționari instruiți și devotați.
Pentru reconstituirea istoriei acestei categorii socio-profesionale sunt indispensabile fondurile de documente ale instituțiilor de credit săsești (prea puține păstrate), presa vremii, amintirile și memoriile unor conducători. Dacă pentru câțiva conducători de marcă (Carl Wolf, Gustav Adolf Klein ș.a.) există monografii, pentru majoritatea directorilor de bănci și pentru mai larga categorie a funcționarilor nu există decât menționări în diferite lucrări. Comunicarea își propune să treacă în revistă pe cei mai importanți dintre conducătorii de bănci, de la cele mai importante, la cooperativele Raiffeisen prezente în fiecare așezare săsească și să prezinte modul de selecționare și pregătirea de specialitate a lor. De asemenea, vor fi schițate câteva trăsături ale funcționarilor bancari sași, care au constituit un corp al elitei economice săsești: numărul, recrutarea și pregătirea lor, promovarea, condițiile de lucru, remunerarea. Avem în vedere și comparația cu conducătorii și funcționarii băncilor românești și maghiare din Transilvania.
Această resursă umană folosită de băncile săsești a avut o contribuție importantă, dificil de cuantificat, la bunul mers al acestui sistem și a fost un grup socio-profesional distinct, foate activ și solidar pe planul vieții sociale a comunității săsești din anii 1918-1940.
II.
Vineri, 26 august 2016, orele 15:00-17:00
Sala Vasile Bogrea,
UBB, clădirea centrală, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1.
Prof. Univ. Dr. Vasile Dobrescu (Universitatea ”Petru Maior” din Târgu Mureș)
Manifestările crizei economice din anii 1929-1933 în sistemul de credit din România. Studiu de caz privind băncile „Albina” (Sibiu) „Mureșeana” (Reghin) și „Aurora” (Năsăud).
Evoluția sistemului bancar din România în perioada interbelică a fost influențată de conjuncturile socio-economice naționale și mondiale. Astfel, instituțiile bancare naționale au fost confruntate, cu deprecierea accelerată a monedei naționale și cu fenomenul inflaționist care a atins proporții ce anulau, în primul deceniu interbelic, sporurile reale de randament economic al unor ramuri economice și sau ale întreprinzătorilor privați. Nesesizând sau neglijând aceste manifestări, băncile din România și-au extins afacerile, supralicitând, pe lângă resursele proprii, însemnate credite externe de reescont. Sub impactul crizei economice mondiale, care se va resimții, efectiv în sistemul bancar din România, din anul 1930, asistăm la un blocaj financiar al tuturor ramurilor economiei naționale, cu precădere în sectorul agrar. Adoptarea unor măsuri legislative, care au culminat cu legea conversiunii datoriilor agricole din aprilie 1934 și cu cele de reglementare „a comerțului de bancă” din 1934 și 1935 vor debloca, parțial, afacerile bancare, însă vor afecta capacitățile financiare și volumul creditărilor instituțiilor ce aveau, cu precădere debitori agricoli. În acest context reacțiile și evoluțiile instituțiilor de credit precum: „Albina”, „Mureșeana” sau „Aurora”, pe lângă trăsăturile generale, vor îmbrăca și forme specifice în funcție de capacitatea și mai ales de natura operațiunilor de creditare. Dacă banca „Albina” va reuși prin diversificarea creditelor și orientarea lor și spre industrie sau comerț să-și echilibreze și dezvolte afacerile, băncile „Mureșeana” și „Aurora” aflate în zone cu activități preponderent agrare se vor redresa doar parțial până la sfârșitul perioadei interbelice (1940).
Conf. Univ. Dr. Anca Stângaciu (Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Studii Europene)
Interferenţe ale elitei bancare italiene cu mediul politic românesc (1920-1947)
Legătura stabilită între diferite personalităţi bancar-industriale italiene şi personalităţi politice româneşti, precum şi prezenţa politicienilor români în diferite consilii de administraţie ale societăţilor cu capital italian, evidenţiază relaţia de strânsă interdependenţă dintre mediul politic şi mediul de afaceri, precum şi profunzimea colaborării dintre elita bancar-financiară italiană şi cea românească. Importante s-au dovedit astfel, iniţiativele economice, intervenţiile cu caracter politic sau demersurile diplomatice derulate în perioada interbelică dinspre Italia spre spaţiul investiţionar românesc, pe relaţia Roma -Milano -Bucureşti. Documentele de arhivă denotă afinităţile sau rezervele personalităţilor bancar-financiare italiene faţă de politicile economice care au funcţionat în România interbelică, precum cea liberală, averescană, ţărănistă. Discutarea acestor relaţionări poate fi cu atât mai incitantă, cu cât elemente ale elitei economice italiene au încercat să obţină simpatia şi susţinerea unor influenţi politicieni români. Dintre oamenii de afaceri italieni prezenţi în peisajul bancar industrial românesc se impune a fi amintiti L. Toeplitz, Enrico Tampelli Allievi, Enrico Marchesano, Camillo Castiglioni sau Adolfo Rossi, cu toţi aflaţi în colaborare cu Constantin Xeni, Nicolae Steriade, Mihail Pherekyde, Mihail Oromolu, Alexandru Gussi, Alexandru Constantinescu, Ştefan Cicio Pop, Tancred Constantinescu, Nicolae Zanne, Alexandru Averescu, Constantin Coandă, Ion I. Lapedatu, Ilie Beu, Duiliu Zamfirescu, Mihail Săulescu, Marcel Şipoş şi alţii.
Drd. Raluca Cristina Hodrea (profesor, Transylvania College | The Cambridge International School in Cluj)
Filiala din Cluj a Băncii Albina sub ocupaţia maghiară (1940-1944) – rolul (economic-naţional)
Conform ordonanţei nr. 938/1940 emisă de către Ministerul maghiar, societăţile anonime cu sucursale pe teritoriul ajuns sub stăpânirea Ungariei, urmarea Dictatului de la Viena din 30 august 1940, erau obligate să-şi încadreze sucursalele în dispoziţiile codului unguresc, sub sancţiunea lichidării acestora în cazul în care nu se vor conforma până în data de 31 decembrie 1941. În anul 1940, în Ardealul cedat, existau 34 de bănci româneşti, cu un capital social de 223.475.000 lei, bănci care emiteau plasamente financiare nu doar în industrie ci şi în agricultură, pomicultură, exploatarea pădurilor, comerţ etc. Odată cu instalarea conducerii maghiare viaţa românilor din teritoriul ocupat a început să se înrăutăţească. Produsele ţăranilor (lactatele spre exemplu) nu puteau fi valorificate decât prin mijlocirea cooperaţiei maghiare iar proprietăţile româneşti au trecut în proprietatea maghiarilor.
În data de 13 septembrie 1940, Banca Națională Ungară a consfinţit intrarea în vigoare a autorităţii maghiare în Ardealul de Nord urmând ca doar acele bănci să obţină autorizaţie de funcţionare care vor fi acceptate şi recunoscute ca membre ale Centralei Institutelor Financiare (C.I.F.) de la Budapesta. Între instituţiile bancare recunoscute s-a aflat şi sucursala băncii “Albina” din Cluj iar între cele care nu au primit recomandare a fost sucursala băncii “Albina” din Târgu Mureş. Intenţionând să aibă acces şi să cunoască situaţia reală a economiilor românilor din Ardealul de Nord, Banca Naţională Maghiară şi Guvernul maghiar au cerut băncilor româneşti intrate în subordine prezentarea pentru vizare, până în data de 13.09.1940, a tuturor libretelor de economii, fapt comunicat Băncii Naţionale Române de către Marius Peculea – directorul sucursalei Băncii Albina din Cluj.
Deoarece nicio bancă românească cu sucursale în Ardealul de Nord nu s-a conformat ordonanţei nr. 938/1940 privind încadrarea în dispoziţiile codului bancar maghiar, guvernul maghiar a emis o nouă ordonanţă – nr.9270/1941, cu aplicare până în data de 31.12.1942. Pe de altă parte nu au fost acordate băncilor româneşti autorizaţii definitive de funcţionare, fapt ce a generat existenţa în cele din urmă a lipsei de capital, situaţia în sine ce a provcat o reorganizare a băncilor prin regrupare. Astfel, a fost necesar a se constitui o asociaţie bancară menită pe de o parte să coordoneze activitatea Băncilor româneşti, iar pe de altă parte să trateze şi să negocieze cu autorităţile maghiare, asociaţie ce a funcţionat sub preşedinţia lui Emil Haţieganu. În urma tratativelor bancare Cluj – București, ca o măsură imediată, s-a impus reorganizarea rețelei bancare, stabilirea unei strategii prin care băncile româneşti mari să le susţină pe cele mai mici, recunoașterea portofoliului cedat de către Banca Națională Română instituțiilor bancare din Ardealul Cedat, directive realizate mai ales prin intermediul băncii „Albina” din Cluj și a băncii Victoria din Arad.
Cristian Păunescu (Consilier al Guvernatorului BNR), Dr. Nadia Manea, Dr. Brînduşa Costache (Banca Naţională a României)
Lichidarea băncilor: legislație, instituții, mecanisme (1947 – 1953)
În primăvara anului 1945, unul dintre obiectivele Partidului Comunist era lichidarea tuturor băncilor, în condițiile în care majoritatea aparțineau membrilor PNL. Propaganda a transformat băncile în principalul vinovat al deteriorării situaţiei economice. Planul de lichidare a sistemului bancar s-a derulat în mai multe etape în contextul crizei postbelice. În condițiile lipsei de lichidități de pe piața românească, s-a îngrădit accesul băncilor la scontul Băncii Naționale a României. Potrivit „Legii pentru controlul utilizării creditelor” din 12 iulie 1947, BNR acorda împrumuturi numai pentru „producţia utilă” economiei naţionale, fiind excluse solicitările de credite destinate consumului etc. Noi restricţii au fost impuse prin efectele Reformei Monetare din 15 august 1947. Băncile au fost obligate la recalcularea patrimoniului. Cele care înregistrau reducerea capitalului sub limita legală trebuiau să asigure completarea acestuia, în caz contrar banca intra în lichidare sub controlul Consiliului Superior Bancar. Activitatea bancară din România a fost reevaluată prin completările aduse, la 3 februarie 1948, legii pentru reglementarea comerţului de bancă. Institutele de credit trebuiau să obţină o nouă aprobare de funcţionare din partea nou înființatei Curţi Superioare Bancare. Băncile, care în termenul legal nu obţineau autorizaţia amintită, erau desființate. Etapa finală în lichidarea sistemului bancar românesc a debutat la 13 august 1948, când toate institutele de credit aflate încă în funcțiune au fost considerate dizolvate şi intrate în stare de lichidare, concomitent interzicându-se înfiinţarea altora noi. Erau exceptate băncile cu capital de stat și Banca Sovieto-Română. S-a creat astfel regimul juridic care asigura intrarea în patrimoniul statului a tuturor activelor aparţinând băncilor. Curtea Superioară Bancară s-a ocupat direct de lichidarea a 75 de bănci ce deţineau active mai importante, restul institutelor de credit, fiind lipsite de activitate, au fost lichidate potrivit dreptului comun.
Prof. Univ. Dr. Mihai D. Drecin (Universitatea din Oradea)
Considerații asupra evoluției băncilor cu capital românesc în primul deceniu postdecembrist (1990-2000)
Pe baza unor date culese din presa vremii, lucrări edite și date de istorie orală, se încearcă prezentarea fenomenului de lichidare a celor 12 bănci cu capital pur românesc în prima parte a așa numitei ”perioade de tranziție” de la economia socialistă centralizată la economia de piață capitalistă. Prin dispariția băncilor amintite, România pierde aproximativ 4,5 miliarde de Euro. Se prezintă mecanismul intern al acestei enorme fraude naționale, interesele și oamenii implicați în fenomen, români și străini deopotrivă, sprijinul acordat de parte din lumea politică a vremii din dorința de îmbogățire rapidă sau crasă incompetență profesională. Cert este că fenomenul a avut un impact negativ asupra economiei naționale, lăsată fără o sursă de creditare bancară internă. Prejudiciul rezultat este încă greu de evaluat în momentul actual.