Istoria economică între general și regional. Opțiuni metodologice, paradigme și agendă
Vineri, 26 august 2016, orele 15:00-17:00
Sala 126,
UBB, clădirea centrală, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1.
Organizatori secțiune:
Prof. Univ. Dr. Ioan Lumperdean, Facultatea de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor, Universitatea Babeș-Bolyai,
CS III Dr. Iosif Marin Balog, Institutul de Istorie ”George Barițiu”, Academia Română, Cluj-Napoca
Moderator: Prof. Univ. Dr. Ioan Lumperdean
Prezintă:
CS III Dr. Iosif Marin Balog (Academia Română, Institutul de Istorie ”George Barițiu”, Cluj-Napoca)
Cadrilaterul aurifer al Apusenilor”. Specificul procesului modernizării regionale 1750‑1914
Având ca principal suport metodologic abordările specifice istoriei economice și studiile regionale, această prezentare are ca principal scop examinarea proceselor de modernizare la nivel regional în perspectivă istorică. Din punct de vedere economic și social, regiunea analizată a cunoscut un process lent de modernizare cu mai multe etape specifice. Alături de analiza evoluțiilor macro-economice care au existat în regiune, generate de principala activitate – mineritul, sunt analizate efectele acestora asupra schimbărilor demografice, a structurilor socio-profesionale, a nivelului și modului de viață al comunităților, efectele în planul alfabetizării și educației, schimbări în mentalitatea locuitorilor etc. Toți acești indicatori își propun să ajute la formularea unui răspuns la întrebarea cât de durabil și sustenabil a fost procesul de modernizare într-o regiune în care a predominat un singur tip activitate economică, extragerea metalelor prețioase, sau mai bine spus, ce fel de modernizare s-a produs în regiune și de ce ? În fine, prin comparație cu alte cercetări similare, se vor propune o serie de idei referitoare la semnificația istorică a unor concepte deja încetățenite în știința modernizării: modernizare sustenabilă, succesul mdernizării, eșecul modernizării, modernități multiple.
Prof. Univ. Dr. Rudolf Gräf (Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor)
Ohaba-Bistra/Ferdinand/Oțelu-Roșu Șansa și neșansa unei microregiuni. Secolul al XIX-lea
Industria grea a Banatului de sud (montan) și de est a marcat regiunea prin amploarea schimbărilor produse și a influenței exercitate în regiunile din jur. Ea s-a dezvoltat acolo unde se întâlneau trei factori esențiali: resursele naturale (zăcăminte minerale), resursele de energie (lemn și apă), forța de muncă calificată (autohtonă sau colonizată), la care se adaugă mijloacele și căile de transport, care la rândul lor cunosc un proces de prefacere tocmai datorită industriei ce se dezvolta.
Încercăm, în lucrarea de față, să urmărim începuturile și evoluția industriei mineritului și a prelucrării metalelor din partea de est a județului Caraș-Severin, respectiv din Culoarul Bistrei, care face legătura dintre Banat și Transilvania având centrul industrial Oțelu Roșu, Rusca Montană și Ruschița.
Avem în vedere o privire de ansamblu susținută de câteva date concrete asupra transformării culoarului Bistrei dintr-o regiune rurală aflată la granița dintre două provincii ale imperiului într-o regiune activă, aflată în transformare, care atrage forță de muncă în condițiile în care industrializarea și cuceririle revoluției industriale sunt transferate și în această parte a Europei. În acest sens, trebuie menționat că forța care a asigurat condițiile de dezvoltare a fost asigurată de stat și politica sa cameralistă, apoi cu nuanțe liberale, care a creat cadrul legal și a dat direcțiile de dezvoltare economică. A asigurat însă și stabilitatea politică, siguranța locuitorilor zonei, astfel că viața economică să devină posibilă. În același timp a asigurat forța de muncă calificată și chiar necalificată necesară. Aceasta a făcut ca în momentul săvârșirii Marii Uniri, statul român să intre în posesia marilor complexe industriale de la Reșița, Oțelu Roșu/Ferdinandsberg, Hunedoara, referindu-mă numai la această parte a țării, devenind beneficiarul unor politici economice sustenabile și ancorate în realitatea economică a vremii, care va reprezenta baza industrializării României interbelice.
CS II Dr. Daniela Deteșan (Academia Română, Institutul de Istorie “George Baritiu”, Cluj-Napoca)
Inventarele de averi din Transilvania – o sursa nouă de istorie economică
Descoperite în Anglia anilor 1950 prin William Hoskins și Joan Thirsk, inventarele de avere reprezintă o sursă de primă mână care oferă o imagine completă asupra bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea indivizilor. În istoriografia română această sursă cu potențial mare de analiză a rămas neexplorată.
Prezentarea are la bază un eșantion de 74 inventare de avere datate 1860-1870 selectate din Fondul Sedria generală a districtului Năsăud de la Serviciul Județean Bistrița-Năsăud al Arhivelor Naționale. Inventarele oferă informații detaliate nu doar despre situația economică, socială și demografică a gospodăriilor ci și despre locuințele țărănești, interiorul domestic, ustensile de uz casnic, obiecte personale, îmbrăcăminte, animale sau produse agricole. Totodată includ date despre starea pasivă, adică datoriile acumulate de-a lungul vieții, plus cheltuielile înregistrate cu prilejul înmormântării. Pe baza lor se poate reconstitui în ce investeau oamenii secolului al XIX-lea, standardul lor de viață și activitățile economice desfășurate în ”falnicul district”.
Cercetarea este una de pionierat având menirea să introducă în circuitul științific o documentație de interes, care surprinde cel mai bine inegalitățile de avere și poziția socio-economică a bărbatului sau a femeii, inclusiv văduvilor sau văduvelor.
CS III Dr. Elena Crinela Holom (Universitatea Babeș-Bolyai, Centrul de Studiere a Populaţiei)
Transformări în structura ocupațională și mobilitate socială în Transilvania (1850‑1918)
Între recensământul din 1850 și cel din anul 1910, populația Transilvaniei a crescut de la 2073737 de locuitori la 2909507 locuitori, corespunzător unei creșteri cu 40.2%. Populația urbană a crescut de la 6.5% în 1850 la 12.4% în 1910. Datele recensămintelor indică o scădere cu aproape 25% a ratei de ocupare în domeniul agriculturii, în vreme ce numărul celor implicați în activități specifice noului sistem de relații economice și sociale a crescut. Toate aceste fapte vin să ilustreze procesul de modernizare care a avut loc în Transilvania între a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primul deceniu al secolului XX (Bolovan 2000: 242-246).
Tezele privitoare la modernizare au susținut că industrializarea și „modernizarea” au dărâmat treptat barierele societății tradiționale, generând schimbări în structura ocupațională și în mobilitatea socială.
Prin lucrarea de față ne propunem să răspundem la următoarea întrebare: Cum s-a modificat structura ocupațională și mobilitatea socială în Transilvania între 1850 și 1918?
Pentru a răspunde la această interogație, în prima parte a lucrării, vom realiza o analiză a principalelor recensăminte efectuate în epocă în scopul surprinderii evoluției structurii socio-profesionale a Transilvaniei. În cea de-a doua parte, prin utilizarea datelor privitoare la ocupații din HPDT- the Historical Population Database of Transylvania-HPDT (http://hpdt.granturi.ubbcluj.ro/ro/), codate în HISCO-the Historical International Standard Classification of Occupations (van Leeuween, Maas, Miles 2002), vrem să ilustrăm cu date cât mai concrete schimbările produse în structura ocupațională, expansiunea numărului de ocupații, apariția altora noi etc. Nu în ultimul rând, vrem să acordăm o atenție deosebită mobilității intergeneraționale (între părinți și copii), mai ales că datele din HPDT permit acest lucru. Astfel, prin compararea ocupațiilor copiilor și a părinților, utilizând Historical International Social Class Scheme- HISCLASS (van Leeuwen & Maas 2011), vrem să surprindem mobilitatea intergenerațională în Transilvania între 1850 și 1918 și traiectoria acesteia (ascendentă sau descendentă).
Referințe
Bolovan, I. (2000). Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918. Contribuții demografice. Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane-Fundația Culturală Română.
van Leeuween, M.H.D, Mass, I., Miles, A. (2002). HISCO: Historical International Standard Classification of Occupations. Leuven: Leuven University Press.
van Leeuween, M.H.D & Mass, I. (2011). HISCLASS. A Historical International Social Class Scheme. Leuven: Leuven University Press
Prof. Univ. Dr. Ioan Lumperdean (Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor)
Istoria economiei regionale: Quo Vadis?
Regiunea şi economia regională sunt teme, de o mare complexitate şi actualitate, puternic dezbătute astăzi, cu argumente pro şi contra, uneori pasional şi chiar sentimental în spaţiul public, în mediile academice şi ştiinţifice de pe toate meridianele. Şi este firesc să fie aşa, deoarece viaţa şi existenţa noastră, a oamenilor, sunt aproape inevitabil şi preoponderent legate şi se desfăşoară sub incidenţa tripticului local-regional-naţional, cu reverberaţii europene şi internaţionale. Este limpede că regiunea, ca spaţiu geografic şi administrativ cu o anumită încărcătură umană şi caracteristici de relief, climă, resurse naturale şi activităţi economice generază caracteristici specifice şi politici regionale care marchează istoria şi existenţa aşezărilor rurale şi urbane.
Indubitabil, trebuie să recunoaştem că nimic nu se poate construi fără a ţine cont de aceaste realităţi. În acelaşi timp, realităţiile locale, reprezentante şi reprezentative prin aşezările rurale şi urbane, dar şi/sau în primul rând prin subiecţii lor sociali, rămân puternic ancorate în dezvoltarea regională cu implicaţii naţionale, europene şi internaţionale. În acest proces, cu deschideri istorice, actuale şi de perspectivă (re)găsim vectorii unor solidarităţi şi sociabilităţi care pot să configureze actualele opţiuni regionaliste şi de dezvoltare/organizare rurală şi urbană, dar şi vectorii care le pot nega, respinge, tensiona şi chiar destructura. În aceste condiţii era şi este firesc ca întrega problematică să fie abordată şi din punct de vedere istoric. Preocupările pentru astfel de abordări, nu sunt noi în literatura de specialitate. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi spaţiul local, regional, naţional, european şi internaţional a suscitat ample şi controversate dezbateri. Este suficient să ne gândim la cercetările mai vechi sau mai noi, prin care se încerca definirea regiunilor şi a regionalismului, sau la procesele prin care se identifică, astăzi, actorii regionali şi locali, implicaţi în desfăşurarea şi creşterea competiţiilor la nivel naţional şi european. După cum, la fel de interesante sunt încercările de definire sau eliminare a ambiguităţilor conceptuale pe care le generează identitatea şi economia regională, iar acordarea, în 1998, a premiului Nobel pentru economie, savantului indian Amartya Kunar Sen, ne dovedeşte importanţa, actualitatea şi specificitatea cercetărilor pe această temă. Istoricii şi ştiinţa istorică au preocupări temeinice şi îndelungate (dar şi diletante) în cercetarea şi prezentarea realităţilor istorice locale şi regionale. Începând cu anii 1960 și până astăzi, abordări operaţionale au adâncit, din perspectivă istorică, investigaţiile despre economia regională sau despre ceea ce se numea, atunci, economia naţională „în miniatură” sau la scară redusă.
Acestea sunt doar câteva probleme la care încearcă să răspundă intervenția nostră, asumându-ne totodată ambiția de a formula o serie de considerații de perspectivă asupra potențialului și relevanței științifice a unei sub-discipline care se dorește cât mai temeinic poziționată în mediul preocupărilor academice.