Surse vechi şi noi: informaţii istorice şi metode de analiză.  I. Perspective cronologice: 4. Epoca Contemporană

Duminică, 28 august 2016, orele 09:00-11:00 

Sala Augustin Maior,

UBB, clădirea centrală str. M. Kogălniceanu, nr.1, et. 2.

Organizator şi moderator secţiune:

CS I Dr. Andi Mihalache,  Institutul de Istorie A.D. Xenopol, Academia Română, Iaşi

Prezintă:

Mihail Dinu-Patrascu, Mădălina Dinu-Patrascu (profesor, Societatea de Științe Istorice-Câmpina)

Istoria ideilor politice

Politica este o luptă de idei, adică o bătălie în jurul unor sisteme de valori și orientări de acțiune. Prin studiul istoriei ideilor descifrăm știința identității celor implicați în lupta politică. Ideile politice sunt în același timp componente și vehicule ale culturii politice ale unei societăți.

Spre deosebire de ideologie, doctrina poate fi elaborată de un partid sau chiar de o persoană (doctrina lui Richelieu, doctrina Monroe etc); ideologia este intotdeauna o operă colectivă. Pe masură ce viața politică a devenit tot mai completă și agnostică, caracterul ideologic al doctrinelor politice se accentuează. Pe de altă parte, o ideologie are un caracter mai larg, corespunzând la ceea ce unii politologi denumesc familii politice. Doctrinele, ca influențe ideologice și creatoare de forțe, sunt factori esențiali ai vieții politice; și aceasta mai ales când sunt împărtășite de partidele politice, agenții colectivi specializați ai acțiunii politice. Putem concluziona că o doctrină politică este un ansamblu de idei (teze), articulate, de regulă, pe baza unui principiu unificator, care interpretează, apreciază și tinde să orienteze realitatea politică, în lumina unor valori care exprimă opțiuni ideologice. Încă din 1760 scoțianul David Hume sublinia că, în faza inițială, programul bazat pe doctrină joacă un rol esențial în constituirea și definirea unui partid. În Franța postrevoluționară, exponentul liberalismului clasic, Benjamin Constant (1815) afirma că un partid este o reuniune de oameni care profesează aceeași doctrină politică.

Primele trei mari curente doctrinare sau ideologice: liberalismul, conservatorismul și socialismul (nemarxist și marxist) care în cursul secolului al XIX-lea corespundeau și principalelor “familii politice”. Liberalismul a fost doctrină politică a burgheziei triumfatoare prin proprietate privată garantată, piața liberă, neintervenția statului în sfera producției și comerțului, libertate, separarea puterilor în stat, egalitate în fața legilor, etc.

Conservatorismul, legat de interesele unor categorii ale nobilimii a fost o reacție față de dezvoltarea industrială, înălțarea burgheziei. Socialismul apare mai intâi ca elaborare teoretico-doctrinară, sub forma unor doctrine utopiste, care aveau ca notă comună critica proprietății capitaliste. Lui Herodot nu i s-ar cuveni numai titlul de “părinte al istoriei” ci și acela de “părinte al politicii”, pentru că, argumentează Marcel Prelot, “la el se intâlnește primul document autentic unde se găsesc distinse și comparate diferitele specii de guvernământ”.

Dr. Aurelia Felea (Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediu la Chișinău, Alumini NEC)

„Memorialistica instaurării regimului comunist în Moldova sovietică: repere tematice și sugestii de abordare analitică”

 Studiul se centrează pe texte cu caracter memorialistic și autobiografic (articole şi interviuri incluse în paginile publicaţiilor periodice, volume de autor, jurnale, scrisori adresate mass-media ș. a.) ce relevă aspecte din istoria Basarabiei, în anii 1940 – mijlocul anilor 1950. Primele materiale care exprimau memoria reprimată, opusă versiunii oficiale a istoriei, au apărut în RSSM în contextul liberalizării relative a societăţii sovietice, în anii 1988–1991. Cu timpul evocările referitoare la anumite evenimente (ocuparea Basarabiei la 28 iunie 1940, dislocările de populație operate de autoritățile sovietice, politica agrară a statului și foametea din anii 1946/47 ș. a.) au tins să devină veritabile „locuri ale memoriei”, fiind readuse în atenţia publicului la date fixe. Un grup distinct de persoane, pentru care trauma reprezintă un element de structurare a memoriei, este compus din victimele Holocaustului. Memorii despre perioada de referință continuă să se publice până în prezent. Lista surselor înregistrate de autoare, colectate şi fotocopiate până în momentul de faţă, cuprinde circa 1500 de titluri, iar acestea formează doar o parte din numărul total de publicații. Autoarea evidențiază subiectele recurente, prezente în memorii, și abordează problema valorii epistemice a acestor texte.

Dr. László Wellmann (Universitatea Babeş-Bolyai)

Diferenţe şi divergenţe între arhivele române şi maghiare privind relaţiile dintre România şi Ungaria între 1968-1989

Prezentarea noastră îşi propune să abordeze o situaţie complexă şi destul de delicată, întâlnită în cursul cercetărilor efectuate la diferitele arhive din România şi Ungaria, despre relaţiile dintre cele două ţări în perioada 1968-1989. S-a putut constata că între documentele aflate la Arhivele Naţionale Ungare şi la Arhivele Naţionale ale României sau cele de la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti sau Arhiva CNSAS există diferenţe şi diferende serioase asupra modului în care se pronunţă în privinţa relaţiilor bilaterale şi a cauzelor care au condus la deteriorarea semnificativă a acestora la sfârşitul anilor ʼ80.

Practic, din documente reiese că Bucureştiul şi Budapesta erau de acord asupra unui lucru esenţial, anume că nu ele sunt cele care sunt responsabile pentru înrăutăţirea relaţiilor ci celălalt partener. Din acest motiv au fost binevenite cercetările din Germania din 2012, respectiv octombrie 2015-martie 2016 ,asta pentru a avea şi o a treia interpretare sau măcar să vedem acele surse cum se pronunță asupra relațiilor dintre România şi Ungaria, ţări frățești în cadrul lagărului socialist european. Pe lângă acestea, dorim să menţionăm că ne-au fost de mare ajutor operele literaturii de specialitate, cu toate că acestea sunt puține la număr şi se poate observa partizanat și la ele.

CS I Dr. Stelian Mândruț (Academia Română, Institutul de Istorie “G. Barițiu”, Cluj-Napoca)

Comisiile Mixte de Istorie Română – “Străină”. Studiu de caz: Comisia Mixtă de Istorie Româno-Maghiară. Excurs istoric/istoriografic în spațiu și timp (anii `70/sec. XX – anii `20/Sec. XXI)

Autorul (se) interoghează și abordează despre concept, terminologie și modalitățile de expresie ale discursului critic uzitat, în contextul scrisului istoric “comunist” (ante 1989) și “democratic”(post 1989) în context, hermeneutic / comparatist, autohton și central (și) sud-est European. Propunând/sugerând conexiuni și interferențe, aleatorii / impuse anvergurațional, situate între circumspecție/precauții/clișee și cutezanță în mișcarea iudeatică, dezinhibare proble-tematică și umplere de “hiatus/vid” comunicațional/informațional, prin prolixitate/temeritate și avenite sincronizări. Intre inerție și resurecție, se meditează (dez)/a-probatoriu desptre ambiguități și servituți moștenite, cezuri și cenzuri, precum și despre teza actualului “pollitical corectness”, aflat (încă/mereu) sub semnul interogației. In concluzie, opinăm despre tradiție și/sau inovație, re-așezare/situare instituțional academică, reforma și/sau declin, ori “noi” frontiere” și “alte ” identități istoriografice….controversat statuate ori manipulate ?!

Dr. Sidonia Grama (Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie)

Mizele memoriei: Calea Regală ori celebrarea trecutului ca viitor

Comemorările unor evenimente istorice implică temporalități multiple, în care trecutul, prezentul și viitorul coexistă într-o sincronicitate stranie. Selecția și organizarea lor într-un calendar simbolic instituie o nouă ordine a timpului, cu mize strategice redutabile, care fie confirmă, fie contestă status-quo-ul. La limită, aceste practici memoriale își adjudecă miza grea a legitimității, în sens weberian, în tripla sa natură, istorică, politică și charismatică.

 Lucrarea de față își propune o analiză a cronologiei simbolice pe care Familia Regală a României o celebrează public, mai ales după întoarcerea din exil, antrenând tot mai mult societatea românească în recuperarea filiației istorice a monarhiei românești, ca proiect modernizator.

Anul jubiliar 2016 celebrează, în durata lungă, 150 de ani de la întemeierea dinastiei regale și de la prima constituție democratică a României, reinvestind data de 10 mai ca sărbătoare națională, celebrată public. Cronologia regală postcomunistă continuă, într-un fel, calendarul simbolic instituit de Regele Mihai din exil, ca formă de contra-memorie și contra-istorie față de realitățile tragice ale regimului comunist. O atenție deosebită acordăm, așadar, acelor discursuri și practici memoriale din proximitatea anului de grație 1989, la care Majestatea Sa a participat sau pe care le-a inițiat. Considerându-le, prin excelență, calea regală de rezistență față de uitarea totalitară impusă de regimul comunist, ipoteza noastră este că aceste practici memoriale au eficacitate simbolică, producând efecte în orizonturi de timp diferite.

Studiul analizează și valorifică documente inedite din fondul Mircea Ioannițiu, al Bibliotecii Centrale Universitare, Cluj, secția Colecții Speciale; interpretează informații din expoziția itinerantă, „Regele urmărit. Mihai I al României în dosarele Securității”, organizată de CNSAS, și recurge la metode de cercetare diverse. De la analiza de discurs, la monitorizarea presei, critica literaturii memorialistice și observația participativă la sărbătoarea de 10 mai 2016, de la Castelul Peleș.