Surse vechi şi noi: informaţii istorice şi metode de analiză. I. Perspective cronologice: 2. Evul Mediu

Organizator şi moderator secţiune:

CS I dr. Ovidiu Cristea, Institutul de Istorie Nicolae Iorga, Academia Română, Bucureşti

I.        

Vineri, 26 august 2016, orele 09:00-11:00

UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1, 

Sala D. D. Roşca

Prezintă

Drd. Alexandra-Oana Chira (Universitatea Babeş-Bolyai)

Piscinae et Piscaturae – apele stătătoare în documentele medievale transilvănene (secolele XIII-XIV)

Apa, element cheie al vieții pe pământ, este în general studiată din pespectiva științelor naturale și ale mediului. În ultimii ani, sintagma de „istoria apei” a devenit din ce în ce mai frecventată de către istorici, iar în seria multiplelor valențe ale subiectului propriu-zis, au fost identificate și propuse spre problematizare aspectele istorice. Iazurile de pescuit și cele de pe lângă morile de apă au fost, în mare parte, neglijate de studiile istorice privitoare la Transilvania. Datorită acestui lucru, o serie de informații legate de peisajul medieval, economie, alimentație, tehnică, și lista poate continua, nu sunt cunoscute. Lucrarea propusă se dorește a fi un prim demers în cercetarea apelor stătătoare ale Transilvaniei. În acest sens, se va urmări frecvența cu care acestea sunt menționate în documentele medievale, dar și contextele în care apar respectivele mențiuni.
O atenție deosebită va fi acordată eleșteelor de pe lângă morile de apă. Acest lucru se datorează, în primul rând, rolului jucat în propulsarea roatei hidraulice, care acționează întregul mecanism de funcționare. Mai mult decât atât, în jurul acestora se conturează unele dintre primele intervenții făcute de om asupra mediului înconjurător. Se obține, astfel, o bază de pornire pentru cercetări ulterioare privitoare la istoria apelor din acest spațiu geographic.

Drd. Alexandru Kosa (Academia Română, Institutul de Studii Banatice “Titu Maiorescu”, Timișoara)

 Organizarea Militară în Banatul Medieval, Secolele XIV – XVI

Tema propusă „Organizarea militară în Banatul Medieval, secolele XIV – XVI” reprezintă titlul tezei mele de doctorat. În cercetarea realizată am abordat problema organizării militare în Banatul medieval al finalului de secol XIV până la mijlocul secolului al XVI-lea. Am decis acest lucru deoarece la sfârșitul secolului al XIV-lea bănățenii au intrat în contact direct cu armatele otomane, aflate în plină expansiune în Europa. S-a mers cu cercetarea amănunțită până la mijlocul secolului al XVI-lea, atunci când Timișoara și 2/3 din Banat au fost cucerite de turci și transformate în provincie otomană. Lucrarea își propune o prezentare a armatei medievale bănățene (organizare, arme), a cadrului geografic al Banatului, organizării administrativ-teritoriale, a liderilor militari ce au activat în acestă zonă de graniță a regatului medieval Ungar, a campanilor militare antiotomane, a sistemului defensiv, dar și o prezentare sumară a Banatului sub ocupație otomană.

Acad. Andrei Eșanu, Dr. Valentina Eșanu (Institutul de Istorie al Academiei de Științe al Moldovei, Chișinău)

Noi reconsiderații privitoare la pierderea Chiliei și Cetății Albe în 1484

În literatura de specialitate marea majoritate a cercetătorilor, chiar cu începere de la Grigore Ureche, consideră că în vara anului 1484 când Baiazid al II declanșa o nouă campanie militară împotriva Țării Moldovei, cucerind după lupte înverșunate de apărare Chiliei și Cetatea Albă, Ștefan cel Mare ar fi urmărit pasiv, poate chiar neputincios evenimentele. Se mai afirmă că voievodul se aștepta că sultanul își va continua marșul în adâncul țării unde va putea să-și aplice strategiile sale încercate în alte bătălii cu oastea otomană. Analizând cu minuțiozitate informațiile care se desprind din quasi-totalitatea surselor istorice din epocă, dar mai cu seamă cele interne, înclinăm să credem că Ștefan cel Mare deși nu s-a avântat cu toată puterea să înfrunte dușmanul în câmp deschis, în spațiul Bugeacului, totuși în măsura posibilităților și-a mobilizat maximal forțele în vederea unor noi confruntări de proporții cu oastea sultanului. De astă dată în vara anului 1484, marele voievod, după cum întrevedem noi lucrurile, și-a împărțit oastea (poate numai cea mică) în două părți, dintre care una a strecurat-o pe neobservate în cele două cetăți de margine, trecând-o sub comanda pârcălabilor din partea locului, iar alta a rămas în rezervă sub comanda personală a voievodului. Se știe că după o rezistență îndârjită cele două cetăți au căzut în mâinile inamicului. Marea majoritate a apărătorilor, între care și mulți mari boieri cu ranguri înalte, fie că au murit în lupte, fie că au căzut în robie, pierzându-li-se urma. Afirmăm aceasta deoarece în perioada imediat următoare (1484-1486) din documentele vremii dispar un număr important de demnitari ai lui Ștefan cel Mare, inclusiv din Sfatul domnesc (circa 2/3 ). Numai astfel putem explica refacerea aproape din temelii cu oameni noi a Sfatului domnesc și altor structuri centrale de stat în acest scurt interval de timp.

Asist. Univ. Dr. Ramona Neacșa Lupu (Universitatea Valahia din Târgoviște)

Radu cel Mare al Valahiei – dificultăţile unui portret

Puţine lucruri clare se ştiu despre istoria politică şi ecleziastică a Valahiei de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. Este un interval cronologic dificil, căci încrengătura de trădări, asasinate şi călcări de jurământ, arme politice adesea folosite, îngreunează cu mult posibilitatea unei radiografieri clare a epocii. Cu toate acestea, perioada menţionată este dominată de personalitatea prea puţin analizată a domnitorului Radu cel Mare (între 1495-1508), fiul lui Vlad Călugărul, şi pe care sursele epocii, atâtea cât sunt ele, o descriu într-o manieră contradictorie. În comunicarea noastră dorim să punem în lumină imaginea acestui voievod, aşa cum este ea reflectată în cronici, în documentele de cancelarie, corespondenţa domnească sau reprezentările iconografice. Vom constata că portretul de domn nedrept, schimbător şi păcătos care se desprinde din izvoare precum Viaţa sfântului Nifon, redactat de Gavril Protul, Letopiseţul cantacuzinesc şi altele contrastează cu prestigiul de care acesta se bucura, de exemplu, la Athos, dar şi în alte părţi, unde îl regăsim în reprezentări iconografice de o incontestabilă inspiraţie imperială bizantină. Realitatea aceasta este confirmată şi mai mult de perpetuarea memoriei sale în tipul domniei succesorilor, în tot cursul secolului al XVI-lea, care au invocat descendenţa din linia sa dinastică sau s-au raliat la gesturi, atitudini sau decizii ale sale ca o strategie pentru legitimarea propriilor lor domnii. Este cazul, de exemplu, al domnitorilor Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi sau Mircea Ciobanul, dar lista este, desigur, lungă. Folosindu-ne de cronicile muntene, pe de o parte, şi documentele, scrisorile domneşti şi reprezentările iconografice din secolele XV şi XVI pe de altă parte, dorim să încercăm o reconstruire a portretului controversat al lui Radu cel Mare, între domn păcătos şi om politic diplomat şi binefăcător al bisericii.

Conf. Univ. Dr. Ioana Feodorov (Academia Română, Institutul de Studii Sud-Est Europene, Universitatea din București)

 Cercetarea izvoarelor arabe privitoare la relațiile dintre români și creștinii sirieni din Patriarhia Antiohiei (sec. XVI-XVIII): realizări și perspective

De la sfârșitul secolului al XVI-lea și până la mijlocul secolului al XVIII-lea mai mulți ierarhi ai Bisericii Antiohiei și a Întregului Orient au călătorit în Țările Române pentru a găsi sprijin material, politic și duhovnicesc. Dorotei Ibn Da’wu, secretarul său, diaconul ʻIsa, Macarie III Ibn al-Za’im, fiul său, arhidiaconul Paul, Atanasie III Dabbas și Patriarhul Silvestru cipriotul au lăsat, în urma șederii la curțile domnești de la Iași, Târgoviște și București, mărturii însemnate ale feluritelor forme de apartenență la moștenirea bizantină comună: un jurnal bogat în date istorice excepționale (al lui Paul din Alep), traducerea în limba arabă a Divanului lui Dimitrie Cantemir (1705), corespondență cu domni și dregători (păstrată la Damasc), primele cărți tipărite în răsăritul Europei în limba arabă, cu litere arabe (1701-1702, prin grija Sf. Antim Ivireanul), apoi transferul meșteșugului tiparului arab la Alep, în Siria de azi (1706-1711). Voi comenta interesul pe care îl prezintă sursele arabe pentru istoriografia românească, cercetările pe care le-am făcut în ultimele două decenii asupra relațiilor pe care le-au avut românii cu arabii din ținuturile levantine ale Imperiului Otoman, cercetări valorificate prin publicarea mai multor volume și studii în România și în străinătate, precum și proiectele aflate în desfășurare și perspectivele cercetării în anii ce vin. Este un moment potrivit pentru a discuta despre ajutorul pe care domnii și boierii moldoveni și munteni l-au dat cândva arabilor creștini din teritoriile supuse Înaltei Porți: anul acesta Biserica Ortodoxă Română îl comemorează pe Sf. Antim Ivireanul, al cărui rol a fost crucial în începuturile tiparului arab în Orient, iar situația arabilor creștini este în atenția publicului larg și – crescând – în aceea a istoricilor de pretutindeni, care susțin efortul de înțelegere a evenimentelor contemporane. Cercetările prezentate aici au ca sursă atât istoriografia europeană și orientală recentă în limbi de circulație cât și (mai ales) surse arabe medievale și pre-moderne (manuscrise și carte veche).

CS III Dr. Oana Andreia Sâmbrian  (Academia Română, Institutul de Cercetări Socio-Umane “C.S. Nicolăescu-Plopșor, Craiova)

 Câteva avize spaniole despre implicarea Transilvaniei în războiul de 30 de ani (1618-1648)

În comunicarea noastră vom analiza în profunzime detaliile scoase la iveală de avizele inedite descoperite în cursul anului 2015 la Biblioteca Națională a Spaniei, privitoare la participarea Transilvaniei la războiul de treizeci de ani (1618-1648). Toate avizele dezvăluie o imagine comună asupra Transilvaniei și a principelui Gabriel Bethlen, aceasta asociindu-se în special cu trădarea vechii prietenii care unise Spania și Transilvania în veacul precedent. Cel mai interesant document în ceea ce privește imaginea lui Bethlen în lumea catolică se regăsește în Atenționare făcută creștinului rege al Franței și al Navarrei, Ludovic al XIII-lea, cu toată credința, umilința și adevărul, tradusă din franceză în latină și mai apoi în spaniolă, document redactat inițial în limba franceză. Ne aflăm în fața unui document extrem de complex, care pe lângă faptul că îi atrage atenția lui Ludovic al XIII-lea asupra politicii sale deviante, aduce în discuție probleme precum cauzele războiului de treizeci de ani, principalele alianțe, polarizarea politică și militară a forțelor europene la perioada respectivă etc. Avertismentul constituie în același timp și o „oglindă a principilor”, ce pune accentul asupra faptului că regelui îi revine responsabilitatea de a veghea asupra religiei creștine și a respectării învățăturilor sale. În acest context, Gabriel Bethlen iese și mai mult în evidență prin trăsăturile diametral opuse pe care le reprezintă: trădare, avariție, erezie, falsitate, o imagine deloc măgulitoare, dar care trebuie înțeleasă într-un context mai amplu, în care cuvintele și literatura erau folosite nu numai ca o modalitate de informare, ci și ca o formă de exaltare a anumitor idei propagandistice.

II. 

  Vineri, 26 august 2016, orele 15:00-17:00

UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1, 

Sala D. D. Roşca

Dr. Elena Firea (Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca)

Surse pentru studiul cultului sfinţilor în Moldova medievală. Studiu de caz: Sf. Ioan cel Nou de la Suceava

Cultul sfinţilor a devenit, în ultima jumătate de veac, o direcţie bine conturată de cercetare în cadrul studiilor medievale, cu abordări conceptuale şi metodologice specifice. Interdisciplinare şi bazate pe analize comparative, asemenea cercetări fac apel la o mare varietate de surse (hagiografice, narative, iconografice, liturgice, arhitecturale, etc.), cu scopul de a contura caracterul şi evoluţia unui anume cult sau reflectarea sa în practicile devoţionale ale unei comunităţi. Pentru Moldova medievală, un astfel de exerciţiu interpretativ se poate aplica cu oarecare succes cultului Sf. Ioan cel Nou de la Suceava – mucenicul ale cărui moaşte fuseseră aduse solemn în ţară, în anul 1415, şi depuse de atunci spre închinare în catedrala mitropolitană de la Suceava. Aceasta nu numai pentru faptul că este mai bine documentat în comparaţie cu alţi sfinţi locali, ci şi pentru că îmbină fericit cultul sfinţilor cu cel al moaştelor. Mai mult, din perspectiva discuţiei referitoare la surse, cazul Sf. Ioan cel Nou este unul cu totul privilegiat, dat fiind că a beneficiat atât de o hagiografie redactată în mediul local, care s-a păstrat în manuscrise de  epocă, cât mai ales de un amplu material iconografic ce ilustrează martiriul şi istoria moaştelor sale în pictura bisericească. Lucrarea de faţă îşi propune tocmai prezentarea şi discutarea corpusului de surse textuale şi vizuale care fac posibilă studierea cultului medieval al Sf. Ioan în Moldova, cu o atenţie specială asupra modului în care materialul documentar păstrat conturează, întregeşte sau resemnifică implicaţiile generale ale acestuia. 

Conf. Univ. Dr. Sorin Bulboaca (Universitatea de Vest ”Vasile Goldiș”, Arad)

Repere privind istoria comitatelor Arad şi Zarand

În ultimii ani, mai mulți istorici arădeni s-au focalizat pe o nouă direcție istoriografică: istoria comitatelor Arad și Zarand, începând cu Evul Mediu și până în contemporaneitate. Menționăm câteva repere urmărite în ceea ce privește reconstituirea istoriei comitatelor din Partium.

Evidențiem, în primul rând, evoluția teritorială, fluctuațiile comitatelor Arad și Zarand în epoca medievală și în cea modernă, deoarece structura lor teritorială a variat, s-a modificat de-a lungul secolelor. Realizăm micromonografii ale localităților comitatense, inclusiv al celor dispărute, pe baza categoriilor de surse disponibile, inclusiv arhivistice. Localizarea multor așezări dispărute este dificilă, de multe ori nesigură. Un aspect important îl reprezintă evoluția economică și socială a comitatelor, ocupațiile locuitorilor: agricultura (inclusiv utilajele și tehnicile agrcole), creșterea animalelor, pescuitul, pomicultura, apicultura, viticultura, mineritul preindustrial etc.

Este interesantă viața societății medievale: nobilimea, țărănimea, orășenimea, călugării (mănăstirile), meșteșugarii, negustorii etc. Un capitol special analizează dările și impozitele plătite de țărănimea din comitatele Arad și Zarand, inclusiv în timpul administrației otomane (sec. XVI-XVII) dar și a celei habsburgice (veacul al XVIII-lea). Podgoria Aradului a reprezentat, în Evul Mediu, cea mai importantă regiune viticolă din părțile vestice ale Transilvaniei (Partium); vinurile de Miniș și Măderat fiind vestite și apreciate în bucătăria europeană.

Circulația monetară și drumurile comerciale care străbăteau comitatele Arad și Zarand în Evul Mediu și în Epoca Modernă Timpurie au legat părțile arădene de Europa Centrală și Sudică. Cetățile din comitatele Arad și Zarand au jucat un important rol strategic și militar, atât în cadrul regatului Ungariei, dar și în vilayetul Timișoarei: Arad, Dezna, Ineu, Șoimoș, Șiria, etc. Mănăstirile ortodoxe și catolice din Arad și Zaran, structurile ecleziatice catolice dar și episcopia ortodoxă a Ineului au impulsionat viața religioasă din aceste părți.

În contextul istoriei Banatului și Transilvaniei, comitatele Arad și Zarand au dat personalități politice și militare, au avut un rol însemnat în economia medievală și modernă timpurie, aspecte care merită să fie evidențiate, pe baza investigării izvoarelor și a literaturii.

Dr. Ciprian Rad (profesor, Liceul Greco-Catolic “Inochentie Micu”, Cluj-Napoca)

Câteva consideraţii privind relaţiile transilvaniei cu uniunea polono-lituaniană între 1643-1648

Relaţiile principatului transilvan cu Uniunea polono-lituaniană au fost influenţate de relaţiile dintre Imperiul Otoman, sub a cărui suzeranitate se afla Transilvania, cu Uniunea polono-lituaniană şi cu Imperiul Habsburgic. Legăturile dintre Varşovia şi Viena şi politica, în general, antihabsburgică a principelui Gheorghe Rákóczi I, au făcut ca relaţiile dintre cele două state să nu fie dintre cele mai cordiale. În perioada abordată, Transilvania încerca să-şi consolideze statutul în relaţiile cu Imperiul Otoman şi eventual să-şi extindă teritoriul, prin participarea la conflictele împotriva Imperiului Romano-German. Uniunea polono-lituaniană era conştientă, la rândul său, că modificarea statutului Transilvaniei sau a celorlalte Ţări Române i-ar fi adus pe turci mult mai aproape de Varşovia, motiv pentru care privea, cu îngrijorare, la orice acţiune a Porţii, în spaţiul românesc.
Relaţiile tensionate ale lui Gheorghe Rákóczi I cu Înalta Poartă, din prima parte a domniei şi politica pacifistă promovată de către regele Vladislav al IV-lea, în anii ’30 ai veacului al XVII-lea, au făcut ca apropierea de Uniunea polono-lituaniană să fie o constantă a principelui transilvan. Ulterior, împăcarea principelui cu Poarta şi implicarea Transilvaniei în Războiul de 30 de ani au dus la încordarea relaţiilor dintre cele două state, pentru ca în ultimii ani de domnie să se încerce o apropiere în vederea organizării unei mari coaliţii antiotomane.
Intrarea Transilvaniei în Războiul de 30 de ani a modificat relaţiile dintre cele două state, Vladislav al IV-lea fiind mai degrabă un duşman al otomanilor decât al Habsburgilor cu care era, de altfel, rudă apropiată. Prin încheierea tratatelor de alianţă cu Suedia şi cu Franţa, Transilvania a reuşit să se înalţe la rangul unui stat european. Trebuie precizat însă că, asemeni lui Bethlen, nici Rákóczi nu a întreprins nimic fără consimţământul prealabil al sultanului.

Dr. Aftodor Ștefan (profesor, Școala Gimnazială ”Fănuș Neagu”, Brăila)

Relatia lui Mihnea al III-lea Radu cu dregatorii levantini in conditiile revoltei Țării Românești împotriva Imperiului Otoman (1658-1659)

Format în mediul constantinopolitan până la a fi cunoscut ca ”Djivan bey”, erudit prin cultura care îi impresionase pe cei cu care intrase în contact, fie ei musulmani ori creștini, controversat prin acțiunile radicale îndreptate împotriva boierimii, Mihnea al III-lea Radu (1658-1659) este un caz atipic printre domnii impuși direct de Imperiul Otoman în fruntea Țărilor Române și pentru modul în care s-a raportat față de influenții levantini din capitala otomană. Chiar dacă trăise și se formase în mediul istanbuliot, Mihnea nu era legat de vreun cerc de putere sau de influență al bogaților negustori greci din capitala otomană, așa cum s-a întâmplat cu mai toți domnii numiți de sultan în secolul al XVII-lea. De altfel, sursele indică o reală ostilitate a lui Mihnea față de unii potențați greci de la Constantinopol, precum Panagiotis Nikousios, iar în momentul preluării domniei nu regăsim decât un influent grec în apropierea sa, anume pe Mano. Declanșarea conflictului dramatic și radical cu marea boierime munteană, în vara anului 1658, a determinat o reconsiderare a politicii domnului în relația sa cu dregătorii levantini. În studiul de față suntem preocupați să refacem coordonatele acestei politici încercând să-i identificăm semnificațiile în condițiile în care Mihnea al III-lea Radu a declanșat revolta împotriva Imperiul Otoman.

CS II Dr. Adrian Magina (Muzeul Banatului Montan, Reşiţa)

Matei Basarab şi Habsburgii. Noi surse documentare privind relaţiile externe ale Ţării Româneşti în secolul al XVII-lea

Matei Basarab a fost unul dintre cei mai reprezentativi domnitori ai Ţării Româneşti din secolul al XVII-lea. Lunga sa domnie a însemnat o perioadă de stabilitate internă, dar şi o afirmare pe plan extern. Relaţiile externe ale domnitorului au fost intrat în atenţia istoriografiei româneşti destul de timpuriu, fiind analizate magistral în cartea lui Ion Sîrbu publicată în anul 1899. Noi surse documentare, descoperite în arhivele ungare, vin să întregească informaţiile deja vehiculate în istoriografie. Potrivit acestora, Matei Basarab a deschis dialogul cu Habsburgii în anul 1634, fiind parte a unui proiect de anvergură ce urma să coalizeze populaţiile din Balcani şi Ţările central şi est europene într-un front comun antiotoman.

Dr. Iusztin Zoltan (Muzeul Banatului, Timișoara)

Caracteristici ale terminologiei. Studiu de caz: feudalismul

Indispensabilă pentru cercetarea științifică, terminologia constituie un domeniu în sine, cu o bibliografie tot mai compactă, însă fără a-și pierde caracteristicile subsidiare. În ciuda acestui fapt o serie întreagă de concepte continuă să suscite discuții cu privire la propriul înțeles, determinând uneori o polisemantizarea a lor. Desigur transformările se datorează dezvoltării continue a scrierii și a îmbogățirii volumului de cunoștințe. Independent unele neclarități sunt cauzate de procesul de pătrundere în alt vocabular, decât cel în care și-au cristalizat trăsăturile esențiale. În plan științific aceste difuzii nu cântăresc mult, însă nu pot fi neglijate. Pe de altă parte ingerințele provocate de bibliografie sunt mult mai nocive. Astfel, unele concepte, cărora li s-a definit identitatea într-un anumit spațiu și timp, au fost preluate și impuse altor forme structurale. Neconcordanțele apărute evidențiază necesitatea unor metode mai stricte de investigare a noțiunilor și a termenilor științifici. Totuși, acest lucru nu poate fi îndeplinit fără o apropare unanimă a cercetătorilor.