Cultura, istoria și istoriografia comunistă în Europa Centrală și de Est

Sâmbătă, 27 august 2016, orele 15:00-17:00 

Sala Vasile Bogrea

 UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1, 

Moderator: Prof. Univ. Dr. Virgiliu Țârău (Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie)

Prezintă:

Drd. Mihaela Botnari (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași)

 Diplomația culturală în relațiile româno-sovietice. Schimburile științifice și educaționale (1948-1965)

A doua jumătate a secolului XX este marcată de o transformare a relațiilor dintre state, activitatea externă a acestora devenind tot mai complexă. Pe de o parte, asistăm la de „victoria” diplomației multilaterale asupra celei bilaterale. Acesteia i se adaugă extinderea diplomației culturale și a contactelor tehnico-științifice. Pe de altă parte, constatăm un impact decisiv al ideologiei asupra actului de politică externă, atât între statele comuniste, cât și în relațiile acestora cu statele occidentale. În acest context, Bucureștiul a fost forțat la o aliniere ideologică și la o subordonare față de Moscova.

Studiul nostru are ca obiectiv principal analiza relațiilor culturale româno-sovietice între anii 1948 și 1965, în contextul Războiului Rece și al hegemoniei culturale și politice sovietice în Europa de Est. Plecând de la o perspectivă generală a relațiilor româno-sovietice, ne vom concentra atenția pe perspective particulare, încercând să identificăm cele mai importante aspecte ale colaborării culturale româno-sovietice În acest sens, am urmărit următoarele practici culturale regăsite în documentele Arhivelor M.A.E. și ale Arhivelor Naționale ale României, precum: schimburile educaționale cu U.R.S.S. și în colaborarea în domeniile științei și tehnicii. Totodată, intenționăm să răspundem la următoarele întrebări: Cine au fost decidenții politicilor culturale?  Cine au fost beneficiarii proiectelor de schimb cultural? În ce mod au beneficiat românii și sovieticii de programele de schimb cultural? Să observăm care a fost ponderea culturii naționale și a ideologiei în practica relațiilor culturale româno-sovietice.

 Un fenomen forțat, dus la extremă în multe cazuri, favorizat de sistemul intern și internațional, amplificat din contul restricționării relațiilor culturale cu statele occidentale. Relațiile culturale cu Uniunea Sovietică între anii 1948-1965 au reprezentat poate cea mai dinamică perioadă în care România a desfășurat schimburi culturale cu alt stat. Analiza acestora nu a stat, până acum, în atenția istoricilor, iar mai mulți cercetători din domeniul istoriei culturii au susținut în lucrările lor necesitatea aprofundării unui asemenea subiect din perspectiva actuală a disponibilității surselor arhivistice.

CS I Dr. Silviu B. Moldovan (Academia Română, Filiala Iași”, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană)

Percepţii şi reconsiderări ale moştenirii simbolice a interbelicului românesc în confruntările politice dintre 1948-1968

În prima parte a perioadei de referinţă, dominată evident de confruntarea violentă generată de comunizarea forţată a societăţii româneşti şi de persistenţa, până în 1958, a grupurilor de rezistenţă armată, percepţiile asupra perioadei interbelice au oscilat între diabolizarea acesteia, în cadrul propagandei guvernamentale şi idealizarea acestuia, de către majoritatea rezistenţilor şi opozanţilor. În particular, unii din rezistenţii care suferiseră nedreptăţi în perioada interbelică o revalorizează fără rezervă, ca alternativă onirică la realităţile mult mai dure ale represiunii politice şi ocupaţiei sovietice. Interbelicul şi revenirea la valorile acestuia (inclusiv la monarhie) era cultivat şi ca o modalitate de garantare a redonbândirii independenţei şi demnităţii naţionale.

În contextul dat, au existat inclusiv tentative ale celor suspectați de autorităţi de a-și adapta pozițiile publice, prin compatibilizarea formală a acestora cu obiectivele asumate de regim. Nu au lipsit nici strategiile mai complexe de a „infiltra” în secret instituțiile statului cu adepți apropiați ai rezistenţilor, în scopul promovării „la vedere” a ideilor contestatare și a ajutorării legale a celor care „forțau” integrarea profesională, în pofida „dosarului personal” neconvenabil. În aceste cazuri, simpatizanţii (pe plan politic şi/sau cultural) ai interbelicului utilizau procedee de camuflare a adevăratelor lor credinţe (ceea ce constituie o provocare pentru cercetătorul de azi, care poate fi relativ facil sedus de aparenţe).

Începutul deceniului al şaptelea aduce, ca urmare a reorientării generale a politicii externe a României şi a liberalizării interne, o modificare spectaculoasă a atitudinii „nostalgicilor” interbelicului faţă de autorităţi. Nu puţini dintre foştii deţinuţi politici atribuiau chiar guvernului comunist intenţii de revenire progresivă la valorile interbelice („Comuniştii au preluat şi pun în practică ideile pentru care noi am fost condamnaţi la închisoare”).

Din acest punct de vedere, considerăm că epilogul l-au constituit tendinţele de reagregare (reconciliere) naţională care au culminat în anul 1968, sub impulsul opoziţiei declarate a României împotriva invadării Cehoslovaciei şi a zvonisticii referitoare la iminenţa unei invazii sovietice şi în România.

Fără a fi o „piatră de încercare” pentru atitudinea persoanelor din guvernare sau din opoziţie, modul de raportare faţă de moştenirea interbelică a fost în mare măsură definitorie pentru disponibilitatea acestora de a achiesa la o anumită politică de reconciliere, care a fost, credem, avută în vedere, în limitele menţinerii regimului politic, la sfârşitul anilor `60.

Dr. Georgiana Leșu (Muzeul Național al Literaturii Române, Iași)

Literatura de inspirație istorică din anii democrației populare. Romanul „Cronica de familie”, strategii narative şi receptări critice.

Întrucât politicul vizează cu predilecție reprezentările romanțate ale trecutului în detrimentul cercetării științifice, literatura de inspirație istorică a căpătat în perioada comunistă rolul de a crea un interes și un gust pentru trecut, diferit de cel al scrierilor istorice cu caracter științific. Apărut în 1957, „Cronica de familie” a reprezentat un element de noutate în peisajul literar al anilor `50 prin scriitura balzaciană, acuratețea portretelor și construcția amplă a personajelor și descrierilor.

Opţiunea pentru un număr mare de personaje și pentru portretizarea amănunţită a transformat romanul lui Petru Dumitriu într-o frescă de mari dimensiuni, o adevărată epopee a unei prăbuşiri, a decadenţei înaltei societăţi. Anumite perspective critice distanțează chiar scriitura lui Petru Dumitriu de tiparul realist-socialist, în accepțiunea clasică a termenului. Cu toate acestea, romanul rămâne unul tendențios, acţiunea şi personajele fiind situate într-un timp şi spaţiu „revoluţionar”, prielnic pentru tributul plătit factorului ideologic. Petru Dumitriu recunoaşte deschis, în interviurile date după 1990, că acesta a fost scopul romanului iar meritul lui este în fapt, reuşita de a îmbina exigenţele ideologice cu talentul literar.

Cercetarea de față își propune să urmărească strategiile narative ale unui roman care s-a bucurat de succes în epocă, dar și receptările sale critice din perioada următoare celui dintâi congres al scriitorilor din R.P.R., până la fuga din țară a lui Petru Dumitriu, în 1960.

Drd. Bogdan Iulian Ranteș (Universitatea ”Valahia”, Târgoviște)

Politica României de ajutorare a statelor din Africa Subsahariană în domeniul învățământului (1961-1972)

În cercetarea de față ne propunem să analizăm mai multe aspecte ale modului prin care România a contribuit la dezvoltarea învățământului în noile state de pe continentul African, apărute la începutul anilor ’60, în urma procesului decolonizării. Abia apărute pe scena internațională, acestea se confruntau cu grave crize economice și cu o rată foarte mare a analfabetismului. Ca și celelalte țări din lagărul socialist, România a încercat să ajute statele din acea zonă să evolueze, însă posibilitățile de a realiza acest lucru erau destul de limitate.

Cel mai la îndemână domeniu în care țara noastră putea să ofere asistență africanilor era educația (învățământul). Ajutorul acordat de autoritățile române s-a concentrat pe trei direcții, ce vor fi analizate pe larg în prezentare. Cea mai utlizată practică în acest sens era acordarea unor burse tinerilor africani care doreau să studieze în universitățile și școlile tehnice din România. Altă modalitate prin care România ajuta noile state africane să-și dezvolte sistemul de învățământ era trimiterea unor cadre didactice să predea în școlile și universitățile acestora. Cele mai importante țări care au beneficiat de un astfel de ajutor au fost: Guineea, R. D. Congo (Zair) și Republica Africa Centrală. Alte modalități de cooperare în acest domeniu erau oferirea de către statul român a mai multor materiale necesare dotăriii școlilor și universităților africane și vizitele reciproce ale unor delegații conduse de cadre universitare sau care aveau ca domeniu de interes învățământul. În final va fi analizat și modul în care aceste acțiuni erau speculate din punct de vedere propagandistic, mai ales începând cu anul 1965. Pentru realizarea acestui demers vor fi utilizate documente din cadrul Arhivelor Naționale și celor ale Ministerului Afacerilor Externe, precum și informații din presa vremii.

CS Superior Dr. Ion Xenofontov (Biblioteca Științifică Centrală a Academiei de Științe a Moldovei) CS Superior Dr. Lidia Prisac (Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Moldovei)

Politică și ideologie în cercetarea istoriei la Academia de Științe a RSS Moldovenești (1961–1990)

Potrivit managementului academic de sorginte sovietică, instituționalizarea și constituirea unei infrastructuri fiabile de cercetare reprezintă premisa de bază a dezvoltării potențialului științific. Inițial, în RSS Moldovenească funcționa doar un singur institut – Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură, şi șapte sectoare de cercetare. Resursele umane și financiare limitate au permis constituireaunei singure instituții. Insuficiența cadrelor științifice rezida în pierderile umane cauzate de al Doilea Război Mondial, dar și prin reprimarea şi evadarea, pe motive ideologice şi politice, a unei părţi considerabile a intelectualităţii științifice şi culturale în anii 1940–1941 şi în primii ani postbelici.

 În perimetrul structurilor științifice urma să se studieze probleme de istorie, arheologie şi etnografie, să se abordeze subiecte referitoare la geneza şi evoluția limbii, literaturii, folclorului şi artei populare etc. Autoritățile centrale moldovenești mizau pe faptul că prin fondarea unei instituții academice specializate se va produce o cotitură în redactarea sovieto-bolşevică a istoriei Moldovei. În procesul de elaborare a direcţiilor principale de activitate a structurii academice o atenție prioritară se acorda „studierii istoriei, arheologiei şi etnografiei poporului moldovenesc”. Instituțiile academice aveau în tematica de cercetare subiecte de cercetare ajustate la necesitățile politice și ideologice ale RSS Moldovenești, dimensiuni stipulate de organele de partid.