Societate, politică și identitate în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale

Vineri, 26 august 2016, orele 09:00-11:00 

 UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1, 

Sala 126

Moderator:

CS II Dr. Ottmar Trașcă, Academia Română, Institutul de Istorie “George Bariţiu”, Cluj-Napoca

Prezintă:

Drd. Vasile-Virgil Coman (Universitatea “Valahia”, Târgovişte)

 Aspecte economice din judeţul Prahova în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Pe teritoriul urban al județului Prahova se găseau în 1941, 12 rafinării, una la Câmpina, iar pe teritoriul rural în comuna Brazi, încă o altă rafinărie. Deosebit de acestea trebuiau menționate instalațiile de extracție a petrolului și de pompare a transportului. La acestea se mai adăugau cele peste 22 întreprinderi metalurgice și industriale din diverse categorii. În anul 1943 situația specifică județului Prahova, regiunea petroliferă, prin măsurile de evacuare ce s-au luat, a provocat în mod simțitor scăderea vânzărilor în întreprinderile comerciale, respectiv a beneficiilor comerciali, ceea ce a făcut ca impunerile fiscale pentru anul 1943 să depășească realitatea și mai ales puterea de plată a contribuabilului.

Se insista asupra radierii de firme ce se observau pe piață, în special impunerilor care depășeau puterea contributivă a comerțului şi industriei, precum și executările silite pentru încasarea impunerilor. Creditul în operații comerciale a dispărut, în regiunea petroliferă Prahova, unde în urma bombardamentului de la 1 august 1943, majoritatea livrărilor se făceau cu plata anticipată. Prin noile majorări de mărfuri decretate în mod oficial, situația aprovizionărilor urma să fie îngreunată prin lipsa de capital propriu ca și prin lipsa creditului.
Întreprinderile industriale care nu au avut de suferit de pe urma bombardamentelor din 1944 au fost dispersate în alte localități din județul Prahova, unde își continuau activitatea pentru producția de război, însă în proporție redusă. În general, viața comercială ca și cea economică era paralizată în proporție de peste 80%. Din punct de vedere economic, pierderea regiunii petrolifere de la Ploiești după 23 august 1944 a condus la scăderea dramatică a cantităților de carburanți necesari mașinii de război germane.

Prof. Univ. Dr. Stoica Lascu (Universitatea „Ovidius”, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Constanța)

Aspecte zonale (dobrogene) circumstanţiate naşterii unei lumi noi în primii ani postbelici

Evoluţia României este marcată, spre jumătatea secolului trecut – în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – neîndoielnic, de actul de la 23 august 1944 – alăturarea ţării taberei Aliaţilor. Profundele transformări politice şi sociale şi, treptat, economice şi instituţionale din următorii trei ani aveau să ducă la trecerea României spre un nou model de dezvoltare, cel communist; sub preponderenţa influenţei în zonă a U.R.S.S., acceptată ca atare de către Aliaţi.  Sunt transformări ce pot fi cunoscute, din perspectiva surselor documentare, şi din cercetarea izvoarelor narative, arhivistice şi memorialistice locale/regionale. În intervenţia de faţă – ele se referă la Dobrogea, pentru perioada de până la 30 decembrie 1947. Sursele şi sintezele informative elaborate de organele de specialitate, regăsibile în arhive, coroborate cu unele însemnări memorialistice şi cu mărturiile presei locale – „Cuget liber” (comunist), „Dobrogea muncitoare” (social-democrat), câteva numere din „Ogorul” (naţional-ţărănist) şi „Voinţa Dobrogei” (naţional-liberal) ş.a. (efemeride) – concură la o cunoaştere adecvat-istorică la naşterea, pe fond, a unei noi lumi. Mesajul manifestaţiilor publice organizate de partide (şi alianţe politice), numeroase la Constanţa mai ales (dar şi la Tulcea), apariţia în prim-planul vieţii politice a noi lideri – în general, nume cunoscute opiniei publice avizate; dar unele reprezentând alte forţe politice decât cele de până la 1938 (la Constanţa, de exemplu, fruntaşi comunişti activaseră, la vedere, în rândurile naţional-ţărăniştilor locali) –, avea să indice destul de elocvent, mai ales pentru oameni cu un anumit simţ al pragmatismului, substanţa transformărilor sociale şi politice ce vor caracteriza România din primii ani postbelici.

Conf. Univ. Dr. Octavian Țîcu (Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie)

Prizonierii de război „moldoveni” din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: studiu asupra unei transformări identitare

O problemă importantă în contabilizarea prizonierilor de război români din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial este cea legată de istoria prizonierilor trecuți în listele sovietice drept „moldoveni”. Investigarea acestei teme a devenit posibilă datorită cercetărilor efectuate în arhivele din Kazahstan pe parcursul Expedițiilor Memoriei. Studierea listelor de prizonieri aflați în lagărele din Kazahstan, dar în mod special din lagărul Spassk 99, oferă posibilitatea unei cercetări serioase asupra problemei identitare printre soldații români din Basarabia. Profunda lor transformare în contextul războiului; precum și analiza percepției autorităților sovietice asupra acestui aspect identitar român-moldovean. Militarii definiți drept ,,moldovenii”, ca o categorie aparte de cei români, încep să apară masiv în listele sovietice abia după luna august 1944. Până la această dată, majoritatea lor, cu mici excepții, erau scriși la capitolul naționalitate drept români, indiferent dacă localitățile lor de proveniență erau din Basarabia. Pe de altă parte, atestăm o anumită incoerență a autorităților sovietice în definirea localizării geografice a localităților și locurilor de unde provin militarii definiți drept moldoveni. Începând cu anul 1944, în dreptul celor considerați ,,moldoveni” se indică cel mai des locul nașterii Basarabia, uneori RSS Moldovenească (RSSM), iar uneori doar ,,Moldova”.

Alteori este indicată doar localitatea sau doar ,,Basarabia”. În acelaș timp observăm o tendință de creștere spectaculoasă a numărului de prizonieri definiți moldoveni pe fundalul faptului că mulți dintre ei erau eliberați mai repede, fiind considerați cetățeni sovietici sau fiindcă invocau faptul preluării lor abuzive în armata română. La această categorie identitară observăm că aderă și unii militari născuți în România, care considerau că pot obține astfel un tratament mai lejer. Prin urmare, studierea acestui aspect al transformării identitare trebuie judecat nuanțat, luând în considerare mai mulți factori precum: alegerea oportunităților de a evita consecințele dure ale captivității, existența unor tendințe ale autorităților sovietice de a-i considera ca o categorie identitară distinctă de români sau dorința acestora de a se declara moldoveni din anumite cauze de identitate regională, experiențe nefericite cu autoritățile române sau din raționamentul de a considera abuzivă înrolarea lor în armata română. Preferința pentru această identitate avea raționamente oportuniste, din dorința de a fi tratați drept cetățeni sovietici și a nu fi identificați drept cetățeni români. Problema a fost complicată ulterior și de evoluția RSS Moldovenească în cadrul URSS, unde, în general, era menționată contribuția moldovenilor la victoria asupra fascismului și evita recunoașterea unor prizonieri de război moldoveni din cadrul armatei române, tendință care – observăm cu regret – a continuat și în perioada de independență a R. Moldova.

Prof. Univ. Dr. Habil. Antonio Viorel Faur  (Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării)

O problematică istorică de actualitate: acțiunile de salvare a evreilor din Transilvania de Nord (1944), prin trecerea lor clandestină, peste frontieră, în România

După ce face un excurs istoriografic cu privire la acțiunile de salvarea a evreilor din Transilvaniad de Nord (1944), prin trecerea lor peste graniță (din Ungaria în România), autorul examinează textele memorialistice cele mai importante în care sunt evocate împrejurările în care au avut loc asemenea demersuri umanitare, precum și evoluția cercetărilor referitoare la acestea, care au culminat cu un Raport final (2004), din care reiese și ideea că s-ar impune noi investigații pentru descoperirea altor realități identice. Concluzia este că această direcție de cercetare, aprofundată în ultimul deceniu, constituie încă un deziderat istoriografic, în sensul că actualul stadiu al cunoașterii merită să fie depășit printr-un efort științific de amploare, menit să recupereze alte surse de informare (documentare și memorialistice).

Această uniformizare devine însă o vicisitudine dacă este imaginată ca un efect de inerție al terminologiei, cumulând trăsături relative ce periclitează studiul istoriei, din simplul fapt că trecutul nu a fost similar niciodată în spațiu și timp și prin urmare nu poate fi definit uniform. Altfel spus, aceeași identitate nu poate fi generalizată pentru definirea altor ansambluri și entități. Ca urmare, se impune evitarea amalgamării noțiunilor abstracte cu cele materiale și delimitarea clară a sistemelor de gândire și a mentalităților de evoluția tehnologică.