Surse vechi şi noi: informaţii istorice şi metode de analiză. 

1. Perspective cronologice: 1. Antichitatea

Duminică, 28 august 2016, orele 09:30-11:00 

 UBB, sediul central, str. M. Kogălniceanu, nr. 1, et. 1, 

Sala Tiberiu Popovici

Organizator şi moderator secţiune:

CS I Dr. Coriolan Oprean, Institutul de Arheologie și Istoria Artei, Academia Română, Cluj-Napoca

Prezintă:

Dr. Ioana Rieber (profesor, Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, București)

Apărarea provinciei Dacia, o provocare pentru învingători

La sfârșitul războaielor daco-romane existau două entități politice distincte: provincia Dacia, cu un important rol strategic, care cuprindea Banatul, Podișul Transilvaniei, Oltenia și temporar Muntenia și sudul Moldovei, plus teritoriile locuite de dacii liberi, Maramureș, nordul și centrul Moldovei, Crișana. Pentru a putea controla populația, în primii ani după război, Traian a menținut o parte a trupelor operaționale între 105-106. Rolul acestora nu a fost doar de apărare sau de participare la lucrări edilitare, ci și de supraveghere și represiune.

Provincia Dacia era mai greu de apărat și reprezenta o vulnerabilitate pentru granițele Imperiului Roman. Vecinătatea cu teritorii din ,,Barbaricum” au adus-o în prima linie a frontului, atacurile costobocilor și ale carpilor (sec. II-III), combinate cu cele ale migratorilor au demonstrat acest lucru. Din punctul nostru de vedere, linia Dunării putea fi mult mai ușor apărată, dar probabil că decidenții politici s-au orientat în funcție de interesele economice, motiv pentru care au optat pentru extinderea imperiului spre zona auriferă a Munților Apuseni.

Analizând dispunerea obiectivelor militare, vom constata că apărarea a fost concepută ținându-se cont de avantajele oferite de terenul împădurit, muntos sau deluros. Trupele romane, din provincia Dacia, se ridicau la cca. 40.000 de ostași, 1/10 din trupele imperiului. Provincia a fost apărată de legiuni precum: XIII Gemina, V Macedonica, I Adriutrix și IV Flavia Felix. Exista o flotă care staționa la Noviodunum (Isaccea) și Aegyssus (Tulcea). Sistemul defensiv era completat cu trupe auxiliare, castre și așa numitele „valuri” (a se vedea ”Valul lui Traian”), dispuse atât în interiorul provinciei cât și în zonele limitrofe. Comanda forțelor armate îi aparținea guvernatorului provinciei.

Dr. Ana Cristina Hamat (Muzeul Banatului Montan)

Darul zeilor. Podoabele feminine în izvoarele scrise de secolele I- III AD, din Imperiul Roman

Exponente ale luxului și bunăstării civilizației romane și în același timp exemple ale decăderii societății, podoabele sunt prezente sub aceste auspicii în diverse izvoare literare din secolele I- III AD și fac chiar obiectul unor măsuri de legislației specială în Imperiul Roman.

Toate aceste surse au la bază atât dorința femeilor de a se împodobi cât și calitatea podoabelor de a fi o adevărată carte de vizită pentru posesoarea lor. Astfel, ele pot oferi informații vizuale de natură personală (despre locul în societate și în familie al femeii și pe cât posibil despre averea, religia și poate chiar etnia acesteia) sau asupra familiei purtătoarei, precum și informații generale, care să contribuie la creionarea tabloului general al epocii. Datele foarte valoroase oferite de sursele scrise trebuie să fie cercetate cu mare atenție, situație datorată unor erori de practică sau de interpretare. O bună metodă de verificare o reprezintă arheologia, cu specificația că cercetarea ar trebui să cuprindă de la început un melanj între cele două metode, sursele scrise și arheologia, pentru studiul bijuteriilor de epocă romană.

Drd. Silviu-Constantin Nedelcu (Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere)

Sfântul Dionisie Exiguul şi stabilirea cronologiei creştine

Sfântul Dionisie Exiguul s-a născut în Scythia Minor (Dobrogea de azi) şi a trăit între anii aprox. 460 – aprox. 555. Rămas orfan de mic, a fost crescut la una din mănăstirile din zonă, avându-l ca mentor pe episcopul Petru, căruia i-a purtat recunoştinţă toată viaţa pentru hrana duhovnicească ce i-a oferit-o când era copil. Din Dobrogea a mers în Orient, poate, la mănăstirea Mabboug (Ierapole) în Siria, unde a stat o perioadă, de unde a plecat curând din cauza răspândirii ereziei monofizite. Nu se cunoaşte dacă a călătorit şi în alte locuri, cert este că la sfârşitul secolului al V-lea el se afla în Constantinopol. Aici a fost remarcat de către apocrisiarhul papal, care l-a recomandat papei Ghelasie al Romei (492-496), pentru cunoaşterea la perfecţie a limbilor greacă şi latină. La Roma a ajuns după moartea papei Ghelasie (21 noiembrie 496), unde a lucrat sub conducerea a zece papi, începând cu Anastasie II şi sfârşind cu Vigiliu.

Datorită activităţii sale de secretar la cancelaria pontificală, l-a cunoscut pe Cassiodor, prim-ministrul lui Teodoric, regele ostrogot al Italiei, cu care a legat o strânsă prietenie. În anul 540, Cassiodor s-a retras din viaţa publică şi s-a călugărit la mănăstirea înfiinţată de el la Vivarium, în Calabria. Aici a înfiinţat o „universitate” sau „academie”, cum este numită de istorici, unde l-a lua şi pe prietenul său, Sfântul Dionisie Exiguul, deja înaintat în vârstă şi în înţelepciune, care va preda aici dialectica. După ce a petrecut mulţi ani în slujba „învăţământului glorios”, Sfântul Dionisie Exiguul, a adormit în Domnul în jurul anului 555. Sfântul Dionisie Exiguul a rămas cunoscut în istoria universală ca cel care a început numărătoarea anilor de la naşterea lui Hristos, iar nu de la întemeierea Romei (753 ab urbe condita), fiind supranumit ,,părintele erei creştine”.